N-am cum să neg (şi nici nu m-aş apuca!) că un enunţ ca "Regele e gol!", lansat în dricul ipocriziei şi al laşităţii cvasigenerale, cere un dram de personalitate, peste medie, musai, chit că, în sine (sper să nu se ofuscheze careva!), nu e decît un exerciţiu de conformitate, nimic mai mult (deşi, fireşte, nici mai puţin). A face însă cu dinadins, din exprimarea adevărului, un titlu de glorie e fie un exces de patetism (şi o dovadă de ingenuitate culturală, totodată), fie un calcul meschin, pe care nici un fel de promotion nu-l poate cauţiona. Teoria acesta e uşor perversă chiar, fiincă transformă onestitatea într-un act năzdrăvan şi impune firescului un regim sublim.

Na, că am început să amendez în stilul acesta cam academizant cîteva propoziţii şi adjective mai inflamate dintr-un banal material de promovare, postat recent pe site-ul reputatei publicaţii. Dar tocmai reputaţia, priza la public impun circumspecţie în… să spun cu o sintagmă din titlul unei teze de curs (pe care am redactat-o acum o mie de ani!): potenţarea intensităţii calificativului… Pentru că, într-un asemenea caz, totul devine instantaneu credibil, capătă din prima valoarea monedei curate şi un ton mai ridicat, o nuanţă mai accentuată, o doză în plus de colorant se hipertrofiază brusc prin difuziune. Riscul, cu această ocazie, e că poţi cădea nepremeditat în demagogie. "Jurnal TV a fost televiziunea sinonimă cu profesionalismul sub presiune" şi altele aşijderea, probabil îndreptăţite, ar suna firesc (şi, poate, persuasiv) în gura unui critic de specialitate; sau a unui fan exaltat. Altfel, lauda de sine…

*

Am, probabil, înclinaţii sadomasochiste, dacă l-am mai ascultat o dată pe Pavel Turcu: "fenomenul", după unii, sau "diversiunea", după alţii. Eu aş spune, sintetic, cu o formulă care cred că îl prinde exhaustiv (pe el dar şi pe sforarii săi), "o diversiune fenomenală". "Imnul…", în sine, dacă judecăm fără parti-pris-uri, servindu-ne doar de bunul-simţ (o noţiune difuză, ei, da!), e absolut nul, oricît s-ar da aşa-zişii fani de ceasul morţii ca să ni-l impună drept "autentic" şi să deschidă, cu regretabilă cheltuială de neuroni şi erudiţie, fante către, vezi, Doamne, indicibil, ba chiar, horribile dictu, metafizic. Nu e nici măcar o manea, cum s-a zis: e o submanea şi poate nici atît. Încerci deopotrivă, ascultîndu-l, un sentiment de jenă şi stupoare: "Imnul…" pare a exhiba ceva impudic, de refulat grabnic, de escamotat febril, aşa cum ne ascundem instinctiv goliciunea de ochii lumii.

Dar există şi o perversiune a etalării obscene, a ostentaţiei egofile, o voluptate a neruşinării, iute psihanalizabile şi de privit, oricît de mult ne încearcă repulsia şi revolta, cu înţelegere clinică. Pavel Turcu (şi „Imnul…” său) par să adune, de pe un eşantion, iacătă, stupefiant de larg, reflexele părţii noastre morbide, purulente, urdorile pe care, de obicei, ni le refulăm cu înfricoşată discreţie. Şi vers, şi linie melodică, şi ţinută scenică, şi fel (aiuritor de incoerent şi dezarticulat) de a vorbi, scoase la mezat, sub reflectoare, puse pe Net sau contrase în aferate poliloghii bloggeriste (astea, mai ales, sînt de un haz enorm prin disproporţia mijloacelor: Caragiale ar şti de ce) au un perfid efect de legitimare a platitudinii, ca să nu zic de omologare a dejecţiilor. Dar la ce grad de maturitate are gustul public la noi, cîte scrupule or fi avînd cei care l-au impus pe Turcu cu atîta tenacitate şi, deh, pricepere întru impact? O temă cu intelectuali malefici…

[Ziarul de Iaşi, 8 martie 2010]

Te văd aproape zilnic cum traversezi radios strada către instituţia conexă, unde lumea te consideră, probabil, un băiat de ispravă, familist exemplar şi profesionist de treabă. Ţi-aş recomanda să-ţi iei masca în serios, adică să ţi-o însuşeşti epidermic, pînă îţi devine a doua natură, altfel s-ar putea să cadă într-o zi: tocmai cînd nevasta şi superiorii te vor îndrăgi mai tare…

Ipoteza aceasta e puricată pe larg şi cu remarcabilă consecvenţă într-un număr din săptămîna trecută al cotidianului "Moldavskie vedomosti". Să traduc mai întîi titlul, grăitor cu asupra de măsură (în ciuda semnului de interogaţie relativizator): "Premierul moldovean Vladimir Filat a prins patimă pentru avioanele personale ale miliardarului român Dinu Patriciu?".

Autorul începe, insidios, prin a observa că, în timp ce lui Voronin i-au trebuit tocmai trei ani ca să-şi permită călătorii în business class, Filat a izbutit performanţa în doar trei luni. Şi, spre dovadă, citează "sursele noastre anonime, dar extrem de bine informate din Belgrad şi Kiev". Care surse relevă călătorii ale premierului şi familiei sale (dar şi ale unor apropiaţi ai săi) ba la Salzburg, ba la Geneva, capitala Ucrainei subînţelegîndu-se.

"În legătură cu asta, comentează publicaţia, apare o absolut logică chestiune retorică: cine plăteşte zborurile charter ale lui Vladimir Filat, ale familiei sale şi ale prietenului său, ministrul de stat Victor Bodiu, împreună cu familia? Bugetul de stat, adică noi, contribuabilii, sau "investitorii" străini? Sau acelaşi famios miliardar român Dinu Patriciu? Şi cît de recunoscător de va arăta domnul Filat pentru asemenea cadouri?"

Aşadar, despre "neînţeleasa pînă acum, pentru majoritatea compatrioţilor noştri, prietenie puternică, ca afacerişti şi ca bărbaţi, a premierulului moldovean Vladimir Filat cu miliardarul român Dinu Patriciu". "Moldavskie vedomosti", cum se vede, trage cam pervers de suspans, poate ne-a crăpa cumva răbdarea. Dar baiul e simplu ca "Bună ziua!" şi poate fi accesat şi de ultimul alegator: galbenul şi paraua, ca să dăm denumirea de cod a "Gazprom"-ului şi a unui proiect drag inimii putiniene, zis şi "Soci-2014".

La Ialta, în toamna anului trecut, Filat s-a dus (mai exact, a zburat), conform cotidianului, cu "JET"-ul domnului Patriciu. Evident, nu doar pentru a-şi etala nurii şi a lega capăt de vorbă cu omologii: "scopul principal al premierului moldovean la Ialta a fost întîlnirea cu idolul său politic Vladimir Putin". Şi Filat, cică, "a făcut totul pentru a produce asupra lui Putin o cît mai bună impresie". Pentru cine însă, întreabă publicaţia: pentru Moldova şi cetăţenii săi, pentru PLDM "sau, pardon, domnule premier, de gînd răutăcios - pentru prietenul dvs. român, miliardarul Dinu Patriciu?"

Magnatul ar avea, deci, un anume interes în legătură cu atotputernicul emanat al KGB-ului. România nemaiîncăpîndu-l, "domul Patriciu vrea să devină, nici mai mult, nici mai puţin, o persoană influentă în plan regional". Şi fireşte că "pe el îl preocupă foarte mult actualele şi viitoarele proiecte ale "Gazprom-ului în această regiune". Patriciu, în afară de asta, n-ar fi împotrivă să capete şi anumite comenzi în cadrul ambiţiosului proiect conceput de Putin, "Soci-2014".

"Aceste dorinţe ale miliardarului român nu constituie o crimă", concede "Moldavskie vedomosti" ("că doar n-o să-şi ţină dumnealui miliardele de dolari sau de euro în conturi bancare. Banii trebuie să aducă bani. Ce mare lucru s-a schimbat de la "Capitalul" şi bunicii Marx şi Engels încoace?"). Fapt e că premierul moldovean pare a fi menit să-l ajute cu "implementarea". Să pună, adică, vorbă la Putin ("fără de care în acest stat mare, după cum se ştie, nimic nu poate fi decis") şi, efectiv, să fie o curea de transmisie de la P la P, ca să ortografiez aşa.

Şi cu toate că încă nu se ştie dacă "ţarul" o să-l primească (şi o să-l asculte), premierul nostru oricum îşi trage, cu această ocazie, un "aerodrom de rezervă", potrivit publicaţiei: ca top-manager al miliardarului, în identica succesiune a lui Ion Sturza, fost premier şi el. Mai ales că nimeni nu poate şti cum vor ieşi jocurile anticipatelor noastre la toamnă…

Alambicată ilustraţie la: frate, frate, da brînza e pe Gazprom!…

[Ziarul de Iaşi, 1 martie 2010]

No comment? Ba bine că nu! Cu vorba Jurnal-ului (de Chişinău), vorbă extrem de grăitoare sub specia adevăratelor raporturi din interiorul slăvitei noastre Alianţe pentru Integrare Europeană: „Deşi se află în politică de mult timp, Mihai Ghimpu pare să nu ştie un lucru elementar: niciodată nu spune nicodată”.

Pour la bonne bouche: ipocrizia nu înseamnă, neapărat, pragmatism, considerent tactic, manevră de învăluire şi PL-ul mai ştie ce. După cum şi geopoliticul nu este întotdeauna o scuză pentru lipsa – crasă – de scrupule.

*

Apropo de AIE, de aparenţe şi consecvenţă. Guvernul, observă cu mult tîlc Viorel Mihail, în Săptămîna, „e tot mai Filat şi mai Filat. Iar Filat – tot mai singur şi mai singur…”

Povestea e că anul trecut liberalii se ofuscau instantaneu, dacă te zăpseau pronunţînd (formulă foarte uzuală, de altfel, şi practicată şi pe la case mai mari pentru avantajele ei de supleţe şi percutanţă) „Guvernul Filat”. Căci Guvernul era atunci, în era facturilor cu chip uman şi a preţurilor cu obraz, univoc şi indiscutabil, „Guvernul AIE”. Doamne fereşte să fi personalizat, că stîrneai pe loc gelozia şi pizma aliaţilor. Guvernul era, mă-nţelegi, comun, expresie a unei mirobolante voinţe politice; şi punctum.

De cînd însă cu gigacaloria devoratoare de renumeraţie, Guvernul a redevenit, fără proteste, Filat şi Filat se pare că va rămîne a) pînă vor da iama anticipatele sau b) pînă va pieri recesiunea şi se vor pîrgui din nou locurile de muncă.

„Adică: fii bun şi răspunde de tot şi de toate, Vlăduţ, că noi vom continua să ne ocupăm de ale noastre: cu subţietul asfaltului, cu înflatul baloanelor şi cu trecerea TIR-urilor cu ţigări prin vamă…”

Drept corolar: „filat” e un termen ce defineşte începutul procesului de diviziune a muncii în cadrul AIE.

*

Cică Lupu ar fi declarat nu demult la PRO TV cum că se exprimă concomitent în două limbi: română, dacă o iei ştiinţific (deşi cui îi mai arde azi de ştiinţă, Marian Ilici?!), şi moldovenească, dacă ne poziţionăm geopolitic (asta ca să nu băgăm în sintagmă, pe motiv de obscenitate, perechea de fese şi bărcile).

Onctuosul nostru bărbat de stat vrea să facă bine şi să menajeze susceptibilitatea muscalilor care cred cu sfinţenie în puterea germinativă a cuvîntului: dacă scriem „română” în Constituţie, le scapă din labe bunătate de plai mioritic, unde gerul ţine o săptămînă, iar pătlăgeaua miroase a ea însăşi.

Nici vorbă, fiindcă arama nu stă mult sub fard. De-a mirării, cu adevărat, e altceva: cum am putut ridica dintre noi o ticăloşie cu ştaif? Voronin măcar o zicea pe de-a dreptul, fără să se încurce dar mai ales fără să ne macine inutil neuronii. Avea adică meritul sincerităţii. Ăsta o scaldă simandicos în apele terminologiei şi silogismelor, ca şi cum am fi în amfiteatru, la curs: un fel de alexandrinism al turpitudinilor de conjunctură, o estetică deşănţată a mîrlăniei. Dacă la aşa ceva foloseşte biblioteca, atunci halal!

*

O idee de la Petru Bogatu, pe care aş saluta-o cu focuri de artificii, urale şi ovaţii. Şi anume că există două garduri de sîrmă ghimpată: unul pe Prut şi altul în cap (termenul e generic, evident). Demolarea celui dintîi (din care cineva vede deja înălţată – pe Bulevardul Grigore Vieru din Chişinău – o Cruce a Suferinţelor Neamului) nu impietează nicidecum regimul celei de-a doua. Cu alte cuvinte, mefienţele autarhice vor persista, probabil încă mult şi bine. Adevărata noastră urgenţă nu e sîrma, ci mentalul, nu show-ul, ci educaţia, oricît li se strepezesc unora dinţii în perspectivă: „Îmi povestea Sergiu Mocanu, care s-a numărat printre cei care au demolat la începutul anilor ’90 un fragment de sîrmă ghimpată din sudul republicii, că unora dintre concetăţenii noştri, deşi au scandat entuziasmaţi «Jos hotarul de la Prut!”, bucuria le-a trecut repede în scîrbă. Au început, nitam-nisam, a tînji după bariera de metal, ca ţiganii lui Vasile Alecsandri după nevolnicie”…

[Ziarul de Iaşi, 22 februarie 2010]

Cam asta i s-a întîmplat (sau i se mai întîmplă) primarului Dorin Chirtoacă. Liberalii lui Ghimpu ar fi bovarizat şi azi, cine ştie pe unde, dacă actualul edil al Chişinăului nu cataliza aspiraţiile şi, neîndoios, exasperările unui important segment electoral de la noi. A fost, cu bizara metaforă a editorialiştilor, locomotiva care a mişcat un eşalon ce părea înţepenit definitiv în proiect. A fost, de fapt, marea, istorica şansă a unei grupări inapte să-şi adjudece firesc, adică doctrinar sufragiile trebuitoare accederii la guvernare; care nu şi-a putut încropi un limbaj măcar inteligibil, dacă nu persuasiv; şi, mai ales, ale cărei idei, într-un mod fatal, nu au cum să fascineze nişte oameni copleşiţi de nevoi, sensibili prin forţa lucrurilor doar la conceptele echităţii şi solidarizării.

Decalajul acesta dintre potenţial şi, să zicem, cîştig dă măsura stuporii şi ca atare a encomioanelor de care e împănată presa vremii. Fostul coleg al Andreei Marin era evocat pe un ton extatic, articol de fond sau ştire, simplă opinie ori reportaj sporind un nimb nemeritat, în fond, şi absolut incongruent, în sine. Foarte curînd, Chirtoacă a devenit propriul său mit, dacă pot spune aşa, suportînd presiunea unui orizont de aşteptare excesiv, mult (iar în unele cazuri mult prea mult) peste facultăţile sale native. Euforică şi frustrată, capitala (şi, printr-o contaminare simpatetică, provincia) a/au aşteptat minuni de la noul primar. Europa urma să-şi reverse edenul prin fanta pe care o forma cu propria siluetă (cam anguloasă, ar fi zis Călinescu!) tînărul politician. Etc.: de gît i s-a atîrnat o grea piatră a speranţelor cvazigenerale.

Dar dicţiunea impecabilă şi cravata bine asortată nu pot fi nicidecum un panaceu economic sau administrativ: imaginea şi-a făcut treaba doar în faza incipientă, în virtutea inerţiei. Încoace, au prins a răsări nedumeririle şi decepţiile, urmate fără zăbavă de insatisfacţie, încă surdă, ce-i drept, dar desul de caustică.

În sensul acesta e cu asupra de măsură simptomatic pseudointerviul publicat vinerea trecută în Jurnal de Chişinău, la promiţătoarea rubrică „Gazeta de perete a casei de nebuni”. Nu se compară, bineînţeles, cu interviurile aşa-zicînd de gen din Academia Caţavencu, dar parodierea nu e fără de efect. Avem, într-o sinteză destul de laborioasă, un Chirtoacă, evident, virtual, dar perfect recognoscibil, cu tabieturile, clişeele şi micile sau marile fantasmagorii ale omului real.

Cartea, pare a sugera Jurnal…-ul, nu te apără de limbajul de lemn şi nici de banalităţi nu te fereşte: „mass-media este o sursă importantă de informaţie şi ne ajută să ţinem mereu degetul pe pulsul realităţii”. Nu poate servi nici ca antidot în contra delirului edilitar: „ Nu înţeleg, pur şi simplu, de ce toate maşinile trebuie să circule ziua. Am de gând să pun în faţa Consiliului municipal chestiunea circulaţiei pe schimburi: maşinile cu numerele pare circulă ziua, iar cele cu numerele impare – circulă noaptea, şi viceversa”. Culmea e că nici de incontinenţa egotistă nu te scuteşte: „Mă trezesc devreme şi timp de 5-10 minute rămân în pat, ascult liniştea, interceptez sunetele de afară, încerc să percep dacă funcţionează sau nu transportul public, dacă merg sau nu merg troleibuzele… Şi dacă aud vuind vreun troleibuz în viteză – vuuuuuuuuuuuuuuu – mă simt fericit. Zgomotul produs de troleibuze dimineaţa e altfel decât cel de peste zi, e ca o muzică techno în cosmosul dimineţii, în vraja somnolenţei matinale”…

Morala fabulei: „locomotiva” liberalilor începe a suferi de uzură. Or, iarna-i ici, anticipatele-s departe…

[Ziarul de Iaşi, 8 februarie 2010]

Fakt

De fapt, nu are prea mare importanţă în ce loc anume or să-şi proptească bucile de aici înainte. Important e că i-a ţinut cureaua, că le-a putut obrazul, că nu i-a gîtuit conştiinţa. Că i-a durut în cot şi li s-a rupt în colon de ce îşi va fi spus la auzul veştii, de pildă, Belipcan, cel care nu doar că i-a moşit, dar le-a şi cărat oala de noapte, ba şi la cur i-a şters de bucuria cîştigului de cauză.

Mai umbla azi guşat Ambrozie, dacă zilierii lui Urechilă nu-l săltau de la tipografia lui de blancuri? Adăuga Mitrikă atîta în fălci, dacă rămînea la cocinele sale pe roţi, unde poţi lua rîie şi sifilis cît ai spune "rincor"? Aş! Şi-ar fi suflat bine mersi în pumni ca fiecare şi ar fi plătit ghimpozite, mîncînd ce dă Dumnezeu, nu şniţel şi frigărui la micul dejun şi omar în sos de lămîie la prînz, de-ţi este ruşine să-i priveşti în comparaţie cu electoratul lovit de inaniţie. Da’ las că vin, ele, şi slujbele dietetice, fiţi pe pace!

Lui Belipcan însă aşa îi trebuie, dacă nici la vîrsta pauzei androgine n-a înţeles ce pericol de sodomizare comportă facerea de bine. În loc să-i pupe mîna, cum cere cutuma, cele două suine i-au tras-o cu voluptate exact unde se aştepta mai puţin, ca dovadă că nici cel mai insignifiant orificiu nu trebuie lăsat pe scula ingraţilor. Mă rog, dacă Filat ori Lupu nu se tem să le pună ăstora la dispoziţie turul pantalonilor, n-au decît. Dar să nu-i doară pe urmă, cînd rîmătorii în ban public vor începe a-l privit cu ochi de consort…