Dar vorba aceasta din urmă („căluşei”) nu te ajută la nimic: localnicul strînge din umeri şi te întreabă ritualic ce ai în vedere (cînd nu te sictireşte conform dulcii cutume a locului). Aşa că singurul substantiv „eligibil” în cazul de faţă tot cel amintit iniţial rămîne. În sine, mă grăbesc să precizez, nu are nimic reprobabil, dimpotrivă: rezumă o lume de basm, un tărîm fabulos; este, adică, inocent. Decalez, deci, fără pic de concesie conjuncturii, termenul de fenomen, căci una e accepţia dicţionarului şi alta, cu totul alta, din păcate, cea a străzii. Poate că aiurea lucrurile stau într-o fericită concordanţă, caruselul de pe toloacă (sau din centrul civic, ca în cazul despre care fac vorbire) fiind, riguros, caruselul la care referă dicţionarul. Adică nimic mai mult (dar nici, bineînţeles, mai puţin) decît un loc unde puştimea îşi face de cap; şi unde cei maturi pot să abdice măcar puţin de la sumbra lor condiţie…

La noi, într-un chip, am impresia, endemic (efectul unei prolongate autarhii culturale şi, ergo, al unor bovarisme care au fermentat peste măsură de mult; sau 70 de ani de URSS vi se pare insuficient?!) panem et circenses conţin un ingredient secret, nedeclarat pe ambalaj. Nu considerente de pudibonderie sau calcule oneroase se află, însă, la mijloc: astea ar fi semne ale unei imaginaţii cinice şi ar sugera, departe în ariergarda aparenţelor, o personalitate; sau, mă rog, ca să bag ceva culoare, un sforar de geniu. Adică ceva prezenţă cuantificabilă, nu tabula rasa, că sîntem sătui. (Asta pentru că şi din rău, cu îngăduinţă şi răbdare, se poate distila în cele din urmă un bine: e un produs reciclabil!). Explicaţia este mult mai simplă, chiar strivitor de prozaică: la ce bun să evoci un lucru care se subînţelege, despre care ştie şi la care subscrie – apriori – toată lumea? Dacă insişti, comiţi, ca să mă exprim academic, un delict de superfluitate…

A-l defini nu e, totuşi, o treabă tocmai lesnicioasă: ingredientul în chestie e atît de bine infuzat, încît a devenit aproape inefabil, anevoie de captat într-un cuvînt. Îl putem defini, de pildă, ca interes meschin; sau drept calcul politic insidios; poate fi ciolanul pe care stăpînul îl aruncă potăii de-o face fericită (caz în care şi patrupedul, ca şi stăpînul, e pe deplin conştient că are de a face cu o formă a flegmei auguste; adică părţile îşi joacă rolurile, cu un ochi bine pironit pe liniamentele convenţiei). Dar poate fi – de ce nu? – şi iluzia normalităţii, viziunea vehement-onirică a acelui viitor luminos şi opulent despre care ni s-a tot vorbit în ultimii douăzeci de ani şi mai bine, efectul 3G al unei utopii recurente.

Fapt e că la fiece nou 20 august, în oraşul nostru pătrund convoaie de fiare, muncitori în salopete desfac, înşurubează, ridică, încheagă, potrivesc, ajustează, mai trag din cînd în cînd o sudalmă sau cîte o ţigară şi astfel, în cîteva ore, cerul e împănat de braţe metalice, ia naştere (oh, ce expresie incongruentă în context!) un imens schelet anorganic. După „gratiile” acestea diforme, răsucite suprarealist se vor regăsi în zilele următoare cu mic, cu mare, de la vlădică la opincă. Premierul, de altfel, ne-a vizitat chiar ieri, pe seară şi a fost aclamat, zic martorii, otova, pînă şi de prunci. Mîine, vivat succesiunea, vine fostul candidat unic al Alianţei la preşedinţie, Marian Lupu, şi reacţia se prognozează a fi aceeaşi, decibel cu decibel. Panem et circenses nu costă prea mult la ora actuală: un mic şi tonifiant bir de ovaţii din partea prostimii recunoscătoare…

[Ziarul de Iaşi, 20 august 2010]

zice şi de-odată încremeneşte în pragul marsupiului

pe-nserat l-am surprins cum se mişcă:
o delicateţe fără sfîrşit
şi ploua mereu din el cu solzi vineţi
peste găurile firmamentului…

Ziceam însă de condiţii. Poate că pe-aiurea încă nu se ştie (şi nici nu e obligatoriu, la urma urmelor, chit că turpitudinile istoriei fac parte volens-nolens din cultura generală), dar dosarele întocmite de KGB în perioada sovietică se află, toate, la Moscova, adică la adăpost sigur şi, oricît s-ar grozăvi liberalii şi alţii aşijderea că, basta, băgăm lustraţia nu mai pupaţi voi un loc lîngă tacîmul cu calorii (alias Parlament,Guvern, administraţie publică locală etc.), comuniştii şi toţi cei cu musca mai mult sau mai puţin evidentă pe căciulă rîd de se ţin de burţi. Că Moscova e rapace, expansionistă, şovinistă, implacabilă (id est nu crede lacrimilor), dar la turnători, maică, ţine ca la nişte fii drepţi. Din sudoarea şi zelul sicofantului (mai ales ale celui de la periferii, unde bovarismul plesnea de tainice dorințe) s-a făcut şi există grandoarea Kremlinului. Pe pîri şi găinării de tot felul, mari sau mici, nu importă, principial, se ţine un imperiu, stimaţi observatori. Axioma aceasta Vladimir Vladimirovici (Putin, nu ştiaţi?!) ar putea să ţi-o descrie pe larg şi foarte nuanţat. Şi astfel se explică, dacă mai era nevoie, de ce o declaraţie atît de principială şi, neîndoios, temerară ca cea a şefului liberalilor moldoveni n-a stîrnit la noi măcar un rictus de leac, darămite să facă rumori, proteste ori campanii de presă. Delatorii – permiteţi-mi să raportez – dorm liniştiţi, au ten sănătos (semn de bun metabolism) şi nici vînt rece nu-i trece (bă, cum să-i treacă?! E august, ce dracu’! Mda, ziceam şi eu…).

Una peste alta, totuşi: de ce ideea asta vine de la Ghimpu (care crede că polonezii vorbesc franţuzeşte) şi nu de la un intelectual de marcă, de la un scriitor, de pildă? Nu la USM a început revirimentu’, nu la barul instituţiei a germinat conceptul podurilor de flori şi restul chestiilor înduioşătoare şi pline de simţire? Te-ai fi aşteptat, în logica acestor lucruri (şi nu numai), ca Uniunea Scriitorilor din Moldova să ceară în chipul cel mai ritos cu putinţă şi chiar din capul locului, adică imediat cum PCUS şi-a dat, oficial, duhul, o lege a lustraţiei. Să ceară non-stop, tenace, infatigabil. Fiindcă nimeni nu era şi nu e mai chemat într-un asemenea scop. Ei, uite că nu s-a cerut, în nici un fel. Marile noastre modele morale, pe care – fost-au vremuri, nene! – le-am fi urmat prin foc şi pară, de dragul cărora ne-am fi sacrificat vieţile (pe bune!), tac mîlc în această privinţă, dovedesc o stranie reticenţă. Stranie?! Oh, pardon, m-a luat gura pe dinainte: nimic straniu, dimpotrivă, totul e foarte logic şi explicabil: o atitudine la ale cărei intime resorturi au acces pînă şi moţatele. Nu ridici piatra decît dacă eşti neprihănit, dacă mîna a caligrafiat doar versuri, proză ori tratate ştiinţifice. Altfel, oricît de proşti ne-ar crede lumea (şi cîte argumente i-am procurat, vai!), nu e omul nostru chiar atît de imbecil, încît să-şi taie manu propria craca de sub fund. Păi, nu cu turnătorii grele, nu cu pîri onctuoase, nu cu denunţuri redactate laborios, în lungi nopţi intelective, s-au procopsit dumnealor cu apartamente, autoturisme, sinecuri şi „situaţii”? Şi, în definitiv, există un instinct al autoconservării, aşa că nu-l aşteptaţi pe careva să-şi pună de bună voie şi nesilit de nimeni fesele la dispoziţia incisivilor publici!

În sensul acesta, Ghimpu e un Don Quijote: cam trăsnit (acilea tre’ să fiu obiectiv), dar cu atît mai simpatic, cu cît, în locul morilor de vînt, avem de a face cu seifuri inaccesibile şi cu minţi lipsite de orice scrupule. Am impresia că pentru cei în cauză – pensionarii filajului dar şi nevertebratele în exerciţiu – e un nebun. Dar un nebun periculos, care, iacătă, vorbeşte, întreabă, promite! Adică le tulbură liniştea nămoloasă, le strică digestia, dom’le, le ulcerează bătrîneţile lor „merituoase”. Un nebun indispensabil acestor vremuri demenţiale…

[Ziarul de Iaşi, 23 august 2010]

N-am fost la întîlnirea de mai ieri a lui Voronin cu acoliţii, programată în incinta cinematografului „Patria”. Nu ca să-mi fabric din asta un titlu de glorie, un soi de mică (şi, vai, penibilă) dizidenţă faţă de cel care era odinioară literalmente atotputernic. Nu, nu! O banală lipsă de timp la mijloc şi ceva diferend cu avatarurile trupului. Altfel aş fi mers cu mare curiozitate. Este neîndoielnic instructiv să afli chiar din gura Tartorului de ce, spre exemplu, trebuie boicotat referendumul sau ce motive am avea să dăm cu piatra în Ghimpu & Filat. Ori de ce Marian Lupu nu e bun de preşedinte. (Sau, totuşi, e bun, Vladimir Nicolaevici? Că la taclalele din săptămîna trecută, la Moscova, cu Narîşkin, n-am fost de faţă, nu ştiu să zic…).

Dar aş vrea să semnalez aici ceva ce s-ar putea defini drept tupeu al PCRM-ului, chit că termenul mi se prezintă apriori incongruent, şi încă cu asupra de măsură, vorba poetului. „Tupeu” e un substantiv aplicabil mai curînd cazurilor intelectuale, domeniilor cerebralităţii, presupune un anume rafinament, are în vedere un orizont cultural aşa-zicînd preexistent. Stă, oricum, într-o lungă şi sinuoasă relaţie de sinonimie cu lectura. Juxtapus comuniştilor – inculţi şi agramaţi prin definiţie (citiţi măcar blogul lui Dodon, gogoaşa, cică, succesoare, la tron şi o să vă convingeţi) – formează un grotesc oximoron. Nu de tupeu, adică, e vorba în cazul de faţă (vezi imaginea), ci de o elementară nesimţire. Dar ce mai vorbă, tre’ să fii mare jlob, ca să-i dai muscăleşte şi acum, după două decenii de independenţă. În mod normal, şi-ar tradus invitaţia, măcar de ochii lumii, măcar pentru a flutura, ulterior, dovada conformităţii cu cadrul legal. Care cadru impune – nu?! – respect pentru limba de stat, cel puţin în spaţiul public. Nu mi-o pot închipui, să mă picuri cu ceară, pe Maria Iakimovna lipind anunţuri similare, în română, pe copacii lui Putin: FSB-ul ar aspira-o ca pe o moleculă de bioxid de carbon. Ori ar strivi-o cum strivesc ţigăncile păduchii: direct pe ţîţe.

Dar Dumnezeu cu inerţiile lor slavofile. S-o decontăm pe misterul amorului geo-politic şi, cu un verb din Biblie, să nu cercetăm. Nu mă îndur, totuşi, să întreb cum se face că nici pre limba muscalului nu ştim a ne exprima. Dacă tot dăm din coadă, cînd apare, dacă n-a rămas un mircon nepupat pe bucile lui păroase, dacă tot facem sluj în faţa turelelor, cum dracu’ am ajuns să scriem cu greşeli în limba lu’ big brother? A auzit cineva dintre purtătorii de seceră şi ciocan de acordul de gen? Da’ de punctuaţie? Niharaşo, tavarişci! Oh, tare niharaşo!

Prin urmare, sarcină grabnică şi imperioasă pentru iaceika din Ungheni (responsabil, tov. Isaevici): puneţi mîinile pe dicţionarele lui Ojegov, pe gramatica limbii ruse şi nu mai gafaţi, mati vaşu, că a doua venire a ruşilor poate fi în scop exclusiv de alfabetizare. N-o să aibă treabă nici cu vinul, nici cu Armata a 14-a. Nica geo-politică, numa’ gramatică & punctuaţie, pupa-v-ar şcoala primară!

Şi încă ceva, din partea electoratului exasperat: nu mai îmboldiţi copacii cu piuneze. Destul cît ni-i hăcuieşte Ambrozie, acompaniat de Mitrică. Altfel ne vom vedea nevoiţi să stabilim filiaţii doctrinare între amuişti şi pupincurişti, pardon, peceremişti!

Şi parantezele, apropourile, trimiterile la subsol, divagările utile ar continua mult şi bine, cu zeci de mii de semne (cine foloseşte curent Word-ul ştie la ce mă refer), pe pagini întregi de ziar. Dar ce mai tura-vura: trebuie să capitulez, franc, fără ezitările de imagine şi codirea, cică, de prestanţă şi să spun pe şleau că este, practic, imposibil să înghesui într-o boxă ca aceasta o „poveste” care, la Procuratură, ar ocupa, probabil, zeci bune de tomuri. Din Alfa Centaurului, privit prin ochean, recentul scandal politic din Republica Moldova e, fireşte, de un plictis soporific, ca să mă exprim mai clinic. Adică, la o asemenea altitudine, te poate lesne fura somnul să auzi că un oarecare afacerist din RM (ţară cît un punct făcut cu carioca pe degetul mic al lui Putin) i-a lăsat pe mai mulţi lefteri, absorbindu-le biznisurile şi că, mai nou, cum se aude (în lipsă însă – crasă, că ăsta este aici şicul – de dovezi) e seringa cu gologani pe care şi-ar administra-o cînd şi cînd Partidul Democrat. Sergiu Mocanu dixit, într-o conferinţă de presă. Cum care Mocanu? Acela care a fost, mai întîi, cu Roşca, după care s-a dus la Tătuc, a făcut, zice gura de sulf a breslei, sluj, ca Juju, căţel tărcat, şi Tătucul, nelipsit de un secret humor (pentru că din miliţia sovietică – nu ştiu cum o fi în asta naţională, dragă – te pensionai fie cinic, la limită cu sadomasochismul, fie alienat mai mult sau mai puţin discret), i-a aruncat un os impozant (Fiscul va fi ştiind dacă a fost şi nutritiv): de consilier cu misiuni speciale.

Căci, da, la început a fost conferinţa de presă a acestui individ iute plăcut generalului: cum că, dragi alegători, PD-ul – de care ne legarăm carul de nădejdi, bla, bla, bla – ar ciuguli dintr-o mînă oneroasă, care ar fi gîtuit în ultimii ani puzderie de afacerişti angelici, cu frică de Fisc şi evlavie vizavi de Centrul Anticorupţie. Şi că Lupu – pe dulce cale de consecinţă – n-ar fi tocmai imaculatul nostru ideal de şef.

Laolaltă cu PD-ul – favoritul viitoarelor parlamentare (fiindcă nu de amorul taclalelor s-a întîlnit zilele trecute Voronin cu Narîşkin, şeful administraţiei lui Medvedev: o convergenţă a PCRM-ului se prevede, într-o largă coaliţie de stîngă, dacă nu musai neocomunistă – un termen mult prea inflamant – atunci sigur filorusă) –, laolaltă, zic, cu partidul lui Lupu în tocana livrată presei de Mocanu se regăsesc înfricoşate instituţii de stat – şi tocmai asta scoate gîlceava din banalul preelectoral. Am amintit de Centrul Anticorupţie. Urmează, punctual: Procuratura Generală şi Judecătoria Economică. Sugestia de „guvernare politico-mafiotă”, cu vorba lui Nicolae Negru, din ultimul său editorial („Jurnal de Chişinău”, 13 august 2010) e, deci, lesne perceptibilă, mai cu seamă că nimeni din AIE nu se autosesizează deocamdată efectiv. Adică nu-i ia la întrebări pe cei în cauză, un iniţiază anchete, nu încearcă să vadă pe ce se bazează afirmaţiile lui Mocanu. O reticenţă cel puţin bizară. Să nu fi citit nimeni, nici măcar Filat, cel şcolit la Iaşi, că dacă e trădare, s-o ştim şi noi? Cît de curînd, în această situaţie, tăcerea cam penibilă a Alianţei va începe să capete ponderea unei complicităţi. În orice caz, cum bine observă editorialistul, aşa neelucidat, pus între paranteze, ignorat în ciuda caracterului său strident, scandalul nu foloseşte deocamdată „decît numai comuniştilor”, cultivînd repulsia faţă de AIE. Şi nu va trebui să ne mire dacă Mocanu se va dovedi, în cele din urmă, fantoşa stîngii revanşarde: jăratecul se ia întotdeauna cu mîini străine, de preferinţă cît mai servile…

[Ziarul de Iaşi, 16 august 2010]

Biruit-a gîndul, vorba cronicarului: intenţionam mai demult să reproduc aici (dar şi pe blogul celălalt, al cărui link prefer deocamdată să-l ocultez: deh, considerente de şantier etc,.) ceea ce mi-a dat astă vară mămica. A descoperit în podul casei, printre cufere şi lăzi pline cu tot felul de nimicuri, un volumaş de Liviu Damian, Altoi pe o tulpină vorbitoare, apărută la Literatura Artistică hăt în 1978. Eram, pe atunci, în clasa a opta şi, dacă memoria nu mă dă de sminteală, deja îmi apăruse un poem (iertaţi-mă că folosesc acest termen emfatic, dar nu mă îndur să apelez la ceva mai de tîrg, fiindcă la Fisc nu pot declara decît o identitate ciuruită de regrete şi, da, multiple frustrări) în gazeta raională (Octombrie roşu? – cred că aşa se numea).

Autograful însă mi l-am “adjudecat” doi ani mai tîrziu, în primul an de Filologie. Nu-mi amintesc, oricît m-aş căzni, în ce împrejurări anume şi-a scris Liviu Damian rîndurile acestea sigure, pline de generoasă largheţe. Stătea în picioare sau pe o bancă în scuarul din centrul capitalei, unde se mai organizează şi acum Ziua poeziei? Nu-mi pot defini lumina de atunci, nu mai aud rumorile orei aceleia… Ţin minte doar (şi nici n-am cum să uit) că alături de mine, tînără, cu părul mătăsos, cu sînii proeminenţi şi buzele senzuale, cu ochi mari, albaştri-verzui, adică absolut irezistibilă, era viitoarea mea soţie, Maria…

Îi priveam pe atunci, pe poeţi, cu ochi dilataţi de uimire şi spaimă. O spaimă culturală, în bună parte, bineînţeles, dar şi – să nu rîdeţi! – oarecum metafizică: îmi păreau nişte semizei, fiinţei coborîte din ceruri absconse. Şi mai şi vorbeau o limbă sargă!

Sînt teribil de singur în clipa asta, privesc prin geam la apa nemişcată, vitrificată parcă a lacului de peste drum, ascult – ca să omor tăcerea, singura care îmi dă cele mai obstinate aprehensiuni – Kiss FM şi citesc în Cîntecul vîntului (pag. 158): ““Sfeşnice, să nu te temi. /  Lumînarea nu ţi-o iau […] Lumînarea în mîna mea / Arde cît îmi trebuie”. Oh, dacă am dispune într-adevăr de final, probabil că am trăi mai consistent, ne-am gospodări mai bine umorile şi tabieturile. Conştiinţa acută, sprijinită practic, a finitudinii, ar putea fi o condiţie importantă a longevităţii şi poate că a şi eficacităţii…