O posibilă condiţie a longevităţii…
Biruit-a gîndul, vorba cronicarului: intenţionam mai demult să reproduc aici (dar şi pe blogul celălalt, al cărui link prefer deocamdată să-l ocultez: deh, considerente de şantier etc,.) ceea ce mi-a dat astă vară mămica. A descoperit în podul casei, printre cufere şi lăzi pline cu tot felul de nimicuri, un volumaş de Liviu Damian, Altoi pe o tulpină vorbitoare, apărută la Literatura Artistică hăt în 1978. Eram, pe atunci, în clasa a opta şi, dacă memoria nu mă dă de[...] continuare
Dor de paranteza mea răcoroasă
Cred că mă mut degrabă aici (încă nu dau link-ul). De fapt, revin, pentru că am iniţiat blogul la care mă refer cu mult înaintea acestuia. Mă mut (sau, cum spuneam, revin: termenii nu au, în cazul de faţă, prea mare importanţă) dintr-un penibil considerent pecuniar. Criză, dom’le, îndeosebi la poeţi, care există din contul unui viitor nebulos dar şi – să mori de rîs! - din condescendenţa orgoliului propriu, lovit şi el, bietul, de inaniţie, dezgustat, din ce î[...] continuare
O rimă impecabilă
Am fotografiat azi un melc (îl ai în imaginea pe care sper s-o primeşti cît de curînd), dar abia acum, în acest moment chiar, mă surprind ce impecabil consună mica lui dramă cu tot mai angoasanta mea condiţie. Să văd, să mai văd o dată cum dau o formă cîtuşi de puţin inteligibilă şi coerentă gîndurilor mele. Deşi nu mai ştiu dacă stilul îmi mai poate fi un avocat eficace… Te rog să primeşti un sărut spăşit şi vinovat din partea mea. [...] continuare
Un mănunchi…
N-am de unde să ştiu că o să dai, mai ales AZI, cu pasul pe-aici… Poate că ştii de existenţa acestui blog şi poate că n-ai uitat – nici tu – nimic… Îţi trimit din singurătatea mea de mîl un mănunchi de priviri brumate şi un zîmbet aproape patern. Mai mult nu pot spune: mi se volatilizează cuvintele… [...] continuare
Păi dacă îţi spun acum ceva despre mine