Vai, sireaca celuloză!…
About me este o pagină perfidă. O capcană, mai exact. Ce trebuie să spui, la rigoare, despre tine însuţi fără a cădea în grandilocvenţă sau fără a afecta, atît de jenant (şi fals, în definitiv), modestia? Rămînînd adică în limitele firescului… Nu am un răspuns, dovadă că am tergiversat pînă acum ilustrarea acestei pagini. Am evitat, altfel zis, confruntarea cu mine însumi, cu alteritatea mea şi cu agora…
Dar pentru că odată şi odată carul trebuie urnit din loc, să fac, mi-am spus, pocinog cu interviul de mai jos, oferit Luciei Bacalu anul trecut, cînd, mă rog, boieri dumneavoastră, împlineam şi eu, plecata slugă, un anumit număr de ani – prilej de taifas rezumativ şi de sintagme concludente…
Dacă citiţi, o să vă surprindeţi, poate, ca şi mine, că a te confesa este în cele din urmă un mod – fără îndoială, cinic – de a-ţi escamota identitatea. Mărturisirea este, în fapt, spun acum, în capătul unei sacadate experienţe diaristice, o mistificare: adaugă, tehnic vorbind, un strat gros fabulatoriu peste genuin…
– Păi, să-i dăm drumul, cum spunea odată (tic de care nu cred să se fi despărţit între timp, pentru că pielea rea şi răpănoasă, alias - în cazul de faţă - bine îndoctrinată, ori o bate, ori… n-o mai vota, că-i tot aia) NikSer, personaj din stirpea lui Louis de Funès, cu o mimică la fel de elocventă, păcat c-a ales irigaţiile - am fi avut şi noi un comediant de treabă şi, astfel, măcar o şansă de glorie internaţională…
– Eu vreau sa începem cu ceva mai serios. Ce zici de Sfînta Scriptură?
– Nu cred că este punctul meu forte; şi asta în condiţia în care - vai mie, ca breslaş ce mă aflu - poeţii, cei născuţi, iar nu făcuţi, cu o expresie care i-a plăcut lui Nicolae Manolescu, sînt, în fond, nişte hierofanţi, tangibili, oricum, celor sfinte. Sînt totuşi intrigat să aud, adică, pardon, să citesc întrebarea (fiindcă - aviz viitorilor noştri lectori - vorbim scriind, har messenger-ului şi internetului!).
– În Evanghelia după Marcu găsim, în capitolul 6, versetul 4, o expresie care, de fapt, e cunoscută de toată lumea: Nu este prooroc dispreţuit, decît în patria sa. Să fie oare aşa?
– Aha, încep să înţeleg încotro baţi! Nu ştiu însă dacă am cheful s-o dăm atît de vădit pe social. Întrebarea ta, dacă nu derivă direct, e complementară oricum - am această impresie - afirmaţiei lui Iulian Filip din numărul trecut al “Expresului…”: cum că „poetul e persoană publică”. Mă rog! Am însă, întrucît mă priveşte, altă opinie în această privinţă: publică e, cel mult, suferinţa poetului, mai exact expresia ei. Oh, dar în ce grad anume, nu risc să-mi dau cu părerea, căci vie şi azi e amara observaţie de peste vremi a lui Cantemir…
– Hai sa te întreb direct: cîtă lume, crezi, a citit versurile poetului Ghenadie Nicu, a citit publicistica sa? Cîtă lume a înţeles ce a scris Ghenadie Nicu? Să fie vorba de expresia din Sfînta Scriptură sau, vorba ta, de observaţia de peste vremi a lui Cantemir?
– Să-ţi răspund şi eu printr-o întrebare: crezi cu adevărat că audienţa e un criteriu al esteticului? Faptul că în mirificii ’90 s-au declamat poeme în Piaţa Marii Adunări Naţionale – unele aplaudate frenetic – nu reprezintă deloc un certificat de valabilitate în acest sens. Priza la public nu condiţionează în chip necesar valoarea. Excepţiile – extrem de puţine şi nu s-ar zice că foarte fericite, a se vedea istoria literaturii – confirmă această inexorabilă regulă. Poezia are un regim special, e un cod care cere iniţiere şi o capacitate empatică mult peste medie în acelaşi timp. Nu e nicidecum o lectură de plăcere, te asigur în modesta mea calitate de cronicar literar (cu largi şi reprobabile intermitenţe, hélas!), ci un exerciţiu – anevoios şi aspru – de cuminecare. În aceste condiţii, crîncene, s-ar zice (la apetenţa noastră pentru carte!), de erudiţie şi sensibilitate, n-o pot priza decît prea puţini: e un domeniu aproape ezoteric, interzis vulgului. Aşa că nu-mi fac iluzii deosebite apropo de receptarea poemelor mele. Te pot însă asigura de impecabila calitate a celor care le-au interpretat: cronicile lor mă onorează şi, ei, da, îmi răzbună întrucîtva frustrările. Cît despre publicistică, iată realmente o temă de discutat! Cum împaci, aici, nevoia – organică întrucît mă priveşte – de a fi propriu, absolut conform cu tine însuţi, în exprimare, cu tranzitivitatea demersului tău – impusă, ea, de rigorile presei? Cu alte cuvinte, de a comunica în stilul ce ţi-e dat, fără vreun rabat la simplicitate, număr de cuvinte în propoziţie etc., cum ne învăţa odată, la „Sfatul Ţării”, Valeriu Reniţă (papagalicind, de fapt, nişte reguli transoceanice, cam stupide, după mine – dar asta e altă gîscă, deocamdată). Căci sîntem chiar felul nostru de a vorbi, spre a-l parafraza pe Buffon, şi dreptul la stil trebuie să fie inalienabil ca şi celelalte. Sigur, în limitele urbanităţii şi ale bunului-simţ – ca să nu intre unii prea adînc la idee!… A trebuit, spre a-mi relua gîndul, să mă bat mereu pentru menţinerea unui cuvînt sau altul în textele mele, să dovedesc oportunitatea în context a cutărui sau cutărui termen, să-l justific cultural, politic sau economic; ori argotic, la urma urmei. Să înfrunt, de fapt, ceea ce aş numi – cu gîndul la Maiorescu – prejudecata neologismelor. Teribilă prejudecată! Ea vine – nu descopăr nimic – dintr-o mare izolare culturală şi, bine şi meticulos radiografiată (cu uneltele criticului literar, dar şi ale sociologului şi poate chiar ale filozofului culturii, apanaj, aceasta, actualmente, doar al acad. Cimpoi, din păcate), şi-ar revela hidoasele rădăcini proletcultiste. Poate de aceea (deşi, evident, nu numai) am început să scriu în presa română – sînt patru ani deja de cronici săptămînale – unde, trebuie să spun, am confortul deplin al opiniei şi stilului. Versetul 4 se confirmă şi acest caz, aşadar…
– Ai şi aici confortul deplin al opiniei, nu şi al stilului, recunosc. Audienţa, ai dreptate, nu este un criteriu al esteticului. Totuşi, în cazul presei moldoveneşti, contează mult. Contează ca mesajul tău să ajungă la cît mai multa lume. Cum poate ajunge atunci cînd această lume, în marea ei majoritate, nu înţelege jumătate din cuvintele pe care le foloseşti?
– Întrebările tale – sorry că nu te cruţ – sînt cam abrupte şi reducţioniste şi cer fatalmente nuanţări şi precizări. Te fac pentru început atentă la faptul că, probabil premeditat, cu miza de a-ţi incita interlocutorul, deoarece e greu de crezut că tocmai un ziarist cu experienţa ta poate fi sincer convins de asemenea gogoşi, comiţi o mică mare demagogie: care confort, şi încă deplin, i-auzi, al opiniei într-o ţară opresată de comunişti?! Unde poţi spune la noi, franc, fără riscul că a doua zi, de nu cumva chiar în clipa următoare, nu te calcă SIS-ul, procuratura, Departamentul anticorupţie şi ce organe va mai fi avînd caritatea stat şi de partid, că regele e gol şi că dovedeşte, din ce în ce mai frecvent – vezi ultimele potlogării românofobe ejectate la vîrf – o demenţă galopantă, o paranoia de tratat în ospiciu, cu gratii la ferestre, musai, pentru a stăvili contagiunea? „Jurnal de Chişinău” şi „Timpul” – dacă mi le invoci – sînt excepţii, tragice, aş spune, de la regula generală a laşităţii în presa autohtonă. De altfel, m-ar tenta un doctorat în chestiunea probităţii presei noastre, mai cu seamă a celei locale: domeniu unde spumegă amatorismul, incultura, labilitatea morală şi – vai, sireaca celuloză! – agramatismul. De competenţa abordării, de percutanţa demersului gazetăresc mai bine tac: sînt fenomene practic intruvabile. Pişcături uşurele, aluzii ceţoase, mişelie dreasă ca echidistanţă, vezi, Doamne, – cam astea ne sînt „curajul” şi „profesionismul”, cu toată răstrîmbiţata independenţă. Opinia (spre a nu-i mai condiţiona, donquijoteşte, şi confortul) are în Basarabia acestui moment doi adversari ireductibili: teroarea de stat şi mediocritatea, adesea crasă, profesională, dar mai ales deontologică, a emiţătorilor săi. În mod fatal, cu excepţiile amintite şi cu alte cîteva, poate, ea nu formează, cum se impune, ci malformează. Presa noastră, alături de politicieni, ba chiar înaintea lor (fiindcă „bună sau rea, politica se face cu ziare”, zice Arghezi undeva, şi pe bună dreptate), poartă o vină extrem de grea pentru starea actuală a societăţii. Ce folos că este accesibilă, dacă dă mereu cu oiştea în gard şi hojma sparge oale? Contează, cum să nu, ca mesajul să ajungă la destinatar, este, nu neagă nimeni, imperioasă larga lui difuziune. Dar ce fel de mesaj? Nu-mi amintesc să-şi fi pus cineva – programatic – această întrebare. Or, ăsta e un aspect cu totul principial. Problema accesibilităţii este, riguros vorbind, cel puţin în condiţiile noastre de derută ideologică şi identitară (nu-i auzi pe unii pretinzînd că vorbesc „moldoveneşte” în cea mai pură limbă română?! – unde aiurea mai face omul pe el într-un asemenea hal?) secundară faţă de ceea ce s-ar numi calitatea ideilor şi buna lor orchestrare. Înaintea cuvintelor pe înţelesul majorităţii avem nevoie de idei fericite, în stare să ne scoată din impas. În fine, chiar dacă mă tentează să te amendez pentru şarja – amicală, vreau să cred – din ultima parte a întrebării tale (aş, chiar jumătate!), o să-ţi răspund serios: DEX-ul este cel mai puternic antidot împotriva ignoranţei. Aud că unii pun „pe cheptu’ copchilului” sute de verzişori, dar nu se îndură să-şi cumpere o carte tot atît de indispensabilă unor suflete ca ale noastre – rupte de veacuri de matricea lor culturală – ca şi Biblia.
– Frumos spus. Nu crezi însă că aici, la noi, pe meleagurile mioritice, ignoranţa, lipsa de profesionalism, amatorismul sînt cele mai comode stări pe care le poate avea omul? La ce i-ar mai trebui un DEX? Ţie la ce ţi-au folosit pînă acum, în Republica Moldova, la Ungheni, cunoştinţele şi talentul?
– Dacă ar fi doar comode, ce ţi-ar fi! Dar sînt şi profitabile! Nu vezi ce averi adună agramatul? Ce prosper e azi analfabetul? Ce iute escaladează scara ierarhică individul cu idei puţine şi fixe? Cînd auzi cîte un areopag de reprezentanţi făloşi nevoie mare cum dă cîştig de cauză nulităţilor dintre cele mai crase, te ia cu frisoane şi te întrebi dacă nu cumva în locul democraţiei bunului-simţ şi competenţei, cum nădăjduiam atîta primăvara trecută, am votat în realitate o democraţie a arbitrarului şi intereselor meschine: aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie? Teamă-mi-i că nu regimul politic se schimbă la noi (şi e îndoielnic că o exista ca atare!), ci doar găştile alternează, bătaia dîndu-se pentru un loc mai în preajma tacîmului. Dar ce mai tura-vura: democraţia noastră e încă o dictatură a culiselor. În aceste condiţii, ce mai pot fi talentul şi cunoştinţele decît un bibelou de porţelan, vorba lui Minulescu: fermecător, dar absolut inutil şi, evident, deloc lucrativ…
Păi dacă îţi spun acum ceva despre mine