Deşertul percutant

Celebra butadă a lui Buffon ("Stilul e omul") trebuie interpretată şi într-un sens restrictiv: fiecare autor are parte de un singur stil pe care îl poate şlefui pe tot parcursul vieţii sau, dimpotrivă, îl poate eroda, degrada, disimula, pastişa, într-un cuvânt poate face orice, în afară de faptul de a evada din el. Stilul devine astfel expresia inconfundabilă a ADN-ului, e un destin, un fel de cămaşă a lui Nessus.

Ghenadie Nicu pare să confirme întru totul această interpretare – personală – a lui Buffon. În cea de a doua plachetă de versuri, Deşertul consoanelor, stilul său, dacă doriţi, formula sa poetică rămâne identificabilă: regăsim acelaşi calmant livresc pentru al său alter ego. Dacă punem două poeme alături: unul din volumul de debut (1992) şi altul din volumul recent, paternitatea lor este mai mult decât evidentă. E ca aceeaşi amprentă digitală pe care o luăm după o perioadă de timp.

Ca să fiu înţeles corect, mă grăbesc să spun că nu am avut în vedere că poezia lui nu a evoluat, ci a rămas încrustată în tiparele iniţiale de acum un deceniu. Poezia a evoluat, dar s-a modificat doar în sensul unei rafinări. Bineînţeles că nu lipsesc şi unele mutaţii de accent, unele redefiniri, incapabile totuşi să schimbe o fizionomie. Ghenadie Nicu se serveşte ca şi în trecut de un vocabular select, vehement-neologistic, de o anume grandilocvenţă a neologismelor, caută să le dispună în poziţii inedite aşa cum procedează maestrul de şah cu figurile de pe tablă, dar expresia sa are un contur mai regulat, este mai puţin obscură. Ghenadie Nicu – şi aici nu pot să nu fiu de acord cu Nicolae Leahu, postfaţatorul cărţii – beneficiază de o poetică proprie, cu trăsături clare, care pot fi relativ uşor desprinse, o poetică pe care o promovează cu tenacitatea unui doctrinar ajuns la maturitate.

Bineînţeles că nu toate poemele etalează un vocabular ultramodern şi emană, din această cauză, un mesaj incifrat şi o atmosferă absconsă. În unele poeme, neologismele au fost atent filtrate, introduse detalii narative ale unui pseudo-dialog: "ochii noştri se oxidau în tihnă pe cercevele şi draperii/ în aşteptarea tatălui scobeam podişul/ o vegetaţie de cozi cenuşii/ creştea cu repeziciune pe revere şi papioane/ duminicile pe la scăpătat/ ţopăind prin stamine/ şi zornăind din clondire/ trecea în fugă ursitoarea aia întunecată/ pe care am lăsat-o de vecernii/ cu o plagă la sânul drept" (p. 9). Cuvintele de origine populară, arhaică sau orală (cercevea, a scăpăta, a ţopăi, a zornăi, clondir etc.) imprimă poemului o notă distinctă şi un aer îndepărtat. Poemul achiziţionează o aură, nu mai este agresiv din punct de vedere lexical.

Într-un timp când mulţi poeţi, după ce au practicat un stil abstract, ermetic, închis în limbaj, au renunţat şi au trecut la un vocabular mai simplu şi la o frază mai transparentă, adică au venit "mai aproape de popor", Ghenadie Nicu îşi rămâne sieşi fidel, nu prea face concesii, încearcă să meargă până la capăt. El are o adevărată fobie faţă de simpleţe (înţeleasă poate ca simplism) şi faţă de colocvialitate (înţeleasă probabil ca anecdotic). Poetul rămâne inaderent la noile simplificări de paradigmă poetică produse pe parcursul ultimului deceniu. Scrie puţin, publică rar, editează ocazional.

De regulă, poemul la Ghenadie Nicu nu are un mesaj propriu-zis. Or, mesajul lui este foarte specific, ţine strict de obiect. O întrebare a lui Eugen Lovinescu, pe care o adresa mai ales tinerilor poeţi sosiţi la Sburătorul: "Ce ai vrut să spui cu poezia aceasta?", este totalmente lipsită de suport în cazul poetului basarabean. Nicolae Leahu îl situează pe Nicu printre suprarealişti şi ne îndeamnă să căutăm explicaţii în cadrul suprarealismului românesc. Poezia lui Ghenadie Nicu este compusă în primul rând din cuvinte, are un cadru, câteva imagini de obicei insolite - toate împreună sugerând o predispoziţie lăuntrică a autorului, mai puţin o idee sau o atmosferă. Poemul său seamănă cu un decor pentru un thriller, iar personajele, atunci când apar, nu au funcţia decât să-l anime: "apoi se făcea seară/ desuul de domnişoară lopăta flegmatic pe lângă balustrade/ tanti Jenea apărea dintr-un morman de mătuşi/ hohotea incestuos/ din gură îi ieşeau vocale umplute cu chinoroz" (p. 16).

Numeroase titluri, precum fiind băiat …, eram băiat …etc. (intertextualitatea e la suprafaţă), sugerează o întoarcere cu faţa spre trecut, de aceea imaginile sunt complet descărnate. Ca să zic aşa: trecutul ne alimentează mereu, dar nu ne oferă nimic: "ne costumam în brancardieri sau ne deghizam în şireturi" (…) "şi tăceam aşa/ până îngheţau apele/ până când trenurile intrau vijelios/ în putrefacţie/ până când de peste tot începea să adie/ un prurit gigantic" (p. 18).

Uneori privirea întoarsă spre trecut sau viitor (văzut ca pe un trecut încă neconsumat) penetrează ca o radiere cu carbon radioactiv. Scenele ilustrate sunt în general de un macabru bizar: "am să vă ofer câte două trei ciolane/ din scheletul meu/ pot fi utilizate ca pesmeţi/ la o ceşcuţă de ceai" (p. 31). În acest sens pot fi citate versuri din poemele de la pag. 33, 34 ş. a. Motivul morţii, al dispariţiei, disoluţiei este îmbrăcat în aceleaşi imagini provocatoare, iar insolitul se confundă cu imposibilitatea unei comunicări. Ideea este înlocuită – şi aici – prin sugestie. Voi cita, spre final, poemul de la pag. 37, un poem mai limpede, cu un mesaj descifrabil, un poem cu abis: "împreună cu mai multe persoane grave/ discutam despre graţia tumorilor/ vântul purta printre noi spre alte lumi/ o caravană de tegumente// o pasăre ciugulea de pe feţele noastre/ resturile expresiei".

Cantonat într-un univers dorit a fi halucinant şi tocmai de aceea restrâns, limitat, repetiţiile, reluările sunt aproape iminente. Panglionul, calcarul, lentoarea, alămurile revin în mai multe texte ca şi unele imagini obsedante în filmele lui Tarkovski.

Ghenadie Nicu dovedeşte, cu cea de a doua plachetă, că rămâne în formula sa şi, deloc neglijabil, nu coboară nicăieri ştacheta.

[Grigore Chiper, Contrafort]

http://www.contrafort.md/2003/105-106/560.html