Între lauda de sine şi voluptatea neruşinării

Din 5 martie mai avem un post de televiziune: Jurnal TV. Îl avem în sensul clasic al cuvîntului, pentru că, pînă la acea dată, putea fi accesat doar pe Net. M-am uitat, cînd viteza era mai bună, la cîteva emisiuni (preponderent interviuri sau talk-show-uri): nimic excepţional, chiar dacă, înainte de 7 aprilie (şi timp de cîteva luni după, cînd ultimele anticipate au schimbat macazul) a fi spus franc, în direct, ce gîndeşti apropo de guvernarea comunistă comporta în mod sigur un anume risc: cel puţin de marginalizare, dacă nu, în tradiţia pămîntului, de chelfăneală. Adică faţă cu starea moravurilor şi cu sentimentul aferent de opresiune figura normalităţii distona clar, era percepută, chiar de către cei care o însufleţeau, ca o excepţie sau, mai exact, ca un act de curaj.

N-am cum să neg (şi nici nu m-aş apuca!) că un enunţ ca "Regele e gol!", lansat în dricul ipocriziei şi al laşităţii cvasigenerale, cere un dram de personalitate, peste medie, musai, chit că, în sine (sper să nu se ofuscheze careva!), nu e decît un exerciţiu de conformitate, nimic mai mult (deşi, fireşte, nici mai puţin). A face însă cu dinadins, din exprimarea adevărului, un titlu de glorie e fie un exces de patetism (şi o dovadă de ingenuitate culturală, totodată), fie un calcul meschin, pe care nici un fel de promotion nu-l poate cauţiona. Teoria acesta e uşor perversă chiar, fiincă transformă onestitatea într-un act năzdrăvan şi impune firescului un regim sublim.

Na, că am început să amendez în stilul acesta cam academizant cîteva propoziţii şi adjective mai inflamate dintr-un banal material de promovare, postat recent pe site-ul reputatei publicaţii. Dar tocmai reputaţia, priza la public impun circumspecţie în… să spun cu o sintagmă din titlul unei teze de curs (pe care am redactat-o acum o mie de ani!): potenţarea intensităţii calificativului… Pentru că, într-un asemenea caz, totul devine instantaneu credibil, capătă din prima valoarea monedei curate şi un ton mai ridicat, o nuanţă mai accentuată, o doză în plus de colorant se hipertrofiază brusc prin difuziune. Riscul, cu această ocazie, e că poţi cădea nepremeditat în demagogie. "Jurnal TV a fost televiziunea sinonimă cu profesionalismul sub presiune" şi altele aşijderea, probabil îndreptăţite, ar suna firesc (şi, poate, persuasiv) în gura unui critic de specialitate; sau a unui fan exaltat. Altfel, lauda de sine…

*

Am, probabil, înclinaţii sadomasochiste, dacă l-am mai ascultat o dată pe Pavel Turcu: "fenomenul", după unii, sau "diversiunea", după alţii. Eu aş spune, sintetic, cu o formulă care cred că îl prinde exhaustiv (pe el dar şi pe sforarii săi), "o diversiune fenomenală". "Imnul…", în sine, dacă judecăm fără parti-pris-uri, servindu-ne doar de bunul-simţ (o noţiune difuză, ei, da!), e absolut nul, oricît s-ar da aşa-zişii fani de ceasul morţii ca să ni-l impună drept "autentic" şi să deschidă, cu regretabilă cheltuială de neuroni şi erudiţie, fante către, vezi, Doamne, indicibil, ba chiar, horribile dictu, metafizic. Nu e nici măcar o manea, cum s-a zis: e o submanea şi poate nici atît. Încerci deopotrivă, ascultîndu-l, un sentiment de jenă şi stupoare: "Imnul…" pare a exhiba ceva impudic, de refulat grabnic, de escamotat febril, aşa cum ne ascundem instinctiv goliciunea de ochii lumii.

Dar există şi o perversiune a etalării obscene, a ostentaţiei egofile, o voluptate a neruşinării, iute psihanalizabile şi de privit, oricît de mult ne încearcă repulsia şi revolta, cu înţelegere clinică. Pavel Turcu (şi „Imnul…” său) par să adune, de pe un eşantion, iacătă, stupefiant de larg, reflexele părţii noastre morbide, purulente, urdorile pe care, de obicei, ni le refulăm cu înfricoşată discreţie. Şi vers, şi linie melodică, şi ţinută scenică, şi fel (aiuritor de incoerent şi dezarticulat) de a vorbi, scoase la mezat, sub reflectoare, puse pe Net sau contrase în aferate poliloghii bloggeriste (astea, mai ales, sînt de un haz enorm prin disproporţia mijloacelor: Caragiale ar şti de ce) au un perfid efect de legitimare a platitudinii, ca să nu zic de omologare a dejecţiilor. Dar la ce grad de maturitate are gustul public la noi, cîte scrupule or fi avînd cei care l-au impus pe Turcu cu atîta tenacitate şi, deh, pricepere întru impact? O temă cu intelectuali malefici…

[Ziarul de Iaşi, 8 martie 2010]