Adevărata urgenţă

Ghimpu ar fi declarat, pentru Ria Novosti, că „nu va exista niciodată o fuziune cu România” şi că – brava unionistului interimar – „speculaţiile pe tema unirii cu România trebuie date uitării”.

No comment? Ba bine că nu! Cu vorba Jurnal-ului (de Chişinău), vorbă extrem de grăitoare sub specia adevăratelor raporturi din interiorul slăvitei noastre Alianţe pentru Integrare Europeană: „Deşi se află în politică de mult timp, Mihai Ghimpu pare să nu ştie un lucru elementar: niciodată nu spune nicodată”.

Pour la bonne bouche: ipocrizia nu înseamnă, neapărat, pragmatism, considerent tactic, manevră de învăluire şi PL-ul mai ştie ce. După cum şi geopoliticul nu este întotdeauna o scuză pentru lipsa – crasă – de scrupule.

*

Apropo de AIE, de aparenţe şi consecvenţă. Guvernul, observă cu mult tîlc Viorel Mihail, în Săptămîna, „e tot mai Filat şi mai Filat. Iar Filat – tot mai singur şi mai singur…”

Povestea e că anul trecut liberalii se ofuscau instantaneu, dacă te zăpseau pronunţînd (formulă foarte uzuală, de altfel, şi practicată şi pe la case mai mari pentru avantajele ei de supleţe şi percutanţă) „Guvernul Filat”. Căci Guvernul era atunci, în era facturilor cu chip uman şi a preţurilor cu obraz, univoc şi indiscutabil, „Guvernul AIE”. Doamne fereşte să fi personalizat, că stîrneai pe loc gelozia şi pizma aliaţilor. Guvernul era, mă-nţelegi, comun, expresie a unei mirobolante voinţe politice; şi punctum.

De cînd însă cu gigacaloria devoratoare de renumeraţie, Guvernul a redevenit, fără proteste, Filat şi Filat se pare că va rămîne a) pînă vor da iama anticipatele sau b) pînă va pieri recesiunea şi se vor pîrgui din nou locurile de muncă.

„Adică: fii bun şi răspunde de tot şi de toate, Vlăduţ, că noi vom continua să ne ocupăm de ale noastre: cu subţietul asfaltului, cu înflatul baloanelor şi cu trecerea TIR-urilor cu ţigări prin vamă…”

Drept corolar: „filat” e un termen ce defineşte începutul procesului de diviziune a muncii în cadrul AIE.

*

Cică Lupu ar fi declarat nu demult la PRO TV cum că se exprimă concomitent în două limbi: română, dacă o iei ştiinţific (deşi cui îi mai arde azi de ştiinţă, Marian Ilici?!), şi moldovenească, dacă ne poziţionăm geopolitic (asta ca să nu băgăm în sintagmă, pe motiv de obscenitate, perechea de fese şi bărcile).

Onctuosul nostru bărbat de stat vrea să facă bine şi să menajeze susceptibilitatea muscalilor care cred cu sfinţenie în puterea germinativă a cuvîntului: dacă scriem „română” în Constituţie, le scapă din labe bunătate de plai mioritic, unde gerul ţine o săptămînă, iar pătlăgeaua miroase a ea însăşi.

Nici vorbă, fiindcă arama nu stă mult sub fard. De-a mirării, cu adevărat, e altceva: cum am putut ridica dintre noi o ticăloşie cu ştaif? Voronin măcar o zicea pe de-a dreptul, fără să se încurce dar mai ales fără să ne macine inutil neuronii. Avea adică meritul sincerităţii. Ăsta o scaldă simandicos în apele terminologiei şi silogismelor, ca şi cum am fi în amfiteatru, la curs: un fel de alexandrinism al turpitudinilor de conjunctură, o estetică deşănţată a mîrlăniei. Dacă la aşa ceva foloseşte biblioteca, atunci halal!

*

O idee de la Petru Bogatu, pe care aş saluta-o cu focuri de artificii, urale şi ovaţii. Şi anume că există două garduri de sîrmă ghimpată: unul pe Prut şi altul în cap (termenul e generic, evident). Demolarea celui dintîi (din care cineva vede deja înălţată – pe Bulevardul Grigore Vieru din Chişinău – o Cruce a Suferinţelor Neamului) nu impietează nicidecum regimul celei de-a doua. Cu alte cuvinte, mefienţele autarhice vor persista, probabil încă mult şi bine. Adevărata noastră urgenţă nu e sîrma, ci mentalul, nu show-ul, ci educaţia, oricît li se strepezesc unora dinţii în perspectivă: „Îmi povestea Sergiu Mocanu, care s-a numărat printre cei care au demolat la începutul anilor ’90 un fragment de sîrmă ghimpată din sudul republicii, că unora dintre concetăţenii noştri, deşi au scandat entuziasmaţi «Jos hotarul de la Prut!”, bucuria le-a trecut repede în scîrbă. Au început, nitam-nisam, a tînji după bariera de metal, ca ţiganii lui Vasile Alecsandri după nevolnicie”…

[Ziarul de Iaşi, 22 februarie 2010]