Dreptul ingredientului

Ce să zic? Tentaţia firească şi greu de reprimat, în clipa asta, e să-mi umplu boxa cu semne de exclamare: otova şi de la un capăt la altul, ca mod - buf, desigur - de a figura stupefacţia. Pentru că este pur şi simplu incredibil ceea ce ni s-a întîmplat săptămîna trecută: mediatizarea în draci, isterică, furibundă, dincolo de orice limite ale rezonabilului, cu o inconştienţă care a frizat voios grotescul şi demenţa, a unei platitudini desăvîrşite, de un fad ce-ţi taie respiraţia şi capacitatea de procesare.

Mă refer, desigur, la cazul Pavel Turcu, paznicul de la Ungheni, care s-a avîntat întru preselecţia la Eurovision. Un caz, vai, mult prea simptomatic pentru starea mentalităţii de dincoace de Prut, dar mai ales pentru condiţia inconştienttului nostru colectiv. Căci "Imnul Eurovizion" e, de departe şi doar concesiv metaforic, un spot aruncat în hrubele unei identităţi despre care află-se că nu ştiam prea mare lucru, măcar că şi vlădica, şi opinca - via entelectualii doldora de masterate şi stagii, dedulciţi cu autorlîcul prin reviste de specialitate, bloguri şi chiar cărţi - îşi pot da fără pic de trac cu părerea despre specificul naţional şi au volubile idei cu privire la fondul nostru ireductibil. Adică mai avem ceva zone virgine, demne de atenţia etno-psihologiei, de nu cumva, Doamne, iartă, şi a psihiatrilor din soldă…

Este, fireşte, un pariu tentant să explici cum ajunge un lucru de nimic să aibă, la un moment dat, priză asupra unui public din ce în ce mai numeros şi care sînt (sau care ar putea să fie) mecanismele producătoare de celebritate instant, în răspărul tradiţiei şi al bunului-gust, ba chiar în batjocura valorilor consacrate. Am citit, cred, cam toată poliloghia postată pe Net cu această ocazie, dar nici ideea că cel în chestie ar fi, vezi, mata, "autentic", cum ne asigură vehement un filozof indigen în pagina sa personală, nici panseul că Eurovision-ul nu ar fi mai breaz, ca sumă de exigenţe şi criterii de selecţie, nu dezleagă misterul (încă nu pun ghilimele!) fulminantei ascensiuni. Autenticitatea e un concept destul de lax, cu o largă aplicabilitate demagogică, şi a-l manevra, mai ales în astfel de cazuri, ca argument estetic e o mică mare mînărie promoţională: să ne înţelegem, domnu’ impresar. Restul revistei îl facem pe urmă.

Infinit mai ingenios în această ordine (şi superior ironic) este Vasile Ernu, care îşi trage ideile din Groys şi Derrida şi pune tămbălăul din spaţiul nostru internautic într-o serie de noţiuni înfricoşate. Rezum pe sărite (textul e pe blogul scriitorului şi merită parcurs cu toată atenţia), amuzat să descopăr că şi azi deştepţii se aruncă în baltă să scoată piatra aruncată de nebun. Turcu al nostru e, deci, bun exclusiv ca pretext de interogaţie: mai există cultură elitistă şi cultură de masă? Nu este, oare, totul "o simplă iluzie"? Da, după Groys, deoarece întreaga cultură (şi cea "înaltă", şi cea "joasă") funcţionează conform aceloraşi reguli: "este individualizată şi comercializată". Un anume raport de rivalitate se păstrează, totuşi, de vreme ce, la un pol, avem arhiva culturală, iar la altul, lumea profană. Prima, dacă înţeleg bine, este locul de omologare a valorilor, spaţiul unde talentul e consfinţit şi răsplătit cu redempţiune, cealaltă e tărîmul bovaric, sfîşiat de instinctele afirmării şi de dorinţa de a-şi adjudeca o posteritate. "Orice autor, zice aici Groys, face un troc elementar între profan şi cultural, el schimbă existenţa sa profană pentru un loc în arhiva culturală".

Ei, bine, cum circumscriem această teorie "imnului" cu bucluc? Cum înghesuim, în aceeaşi ecuaţie a psihologiei culturale, lîngă Turcu, reade-made-ul lui Duchamp şi emanciparea obiectului de semnificaţie? Răspunsul freamătă undeva, la poarta subliminalului…

Sau poate, totuşi, marşăm, gospodăreşte, pe varianta frustă (drept că nu aşa de spectaculoasă), inversînd formula lui Lăpuşeanul: mulţi, da’… proşti? Pentru că şi aculturalul are dreptul s-o facă, măcar de Eurovision, pe ingredientul entuziasmului popular…

[Ziarul de Iaşi, 18 ianuarie 2010]