Gratuitatea ca sfidare

Anul trecut, pe la mijlocul lui decembrie, mi se pare, i-am făcut o vizită lui Vlad Pohilă, la redacţie. Nu-l mai văzusem de luni întregi, nici la propoziţiile fulgurante pe care le-am trimis, din cînd în cînd, către contul său de mail n-a mai răspuns şi eram, mărturisesc, oarecum îngrijorat. Ştiam de mai demult că nu se simte tocmai bine şi nici prea strălucit - ca tot intelectualul veritabil, aservit vocaţiei sale - n-o duce.

Episodic, îi mai citeam cîte un articol: prin "Literatura şi Arta" sau "Timpul. Un stil onest dar precis, bine dedat cu terminologia, apt să se plieze elegant pe nuanţe. Ceva - ca să-mi definesc gîndul mai bine - ce poate să strălucească fără a epata; sau, dacă e cazul, să fie tranşant fără a cădea - tara noastră endemică - în suburban.

L-am pizmuit crunt, sincer vorbind, pentru această aptitudine, care derivă nu doar din lecturi şi talent (indiscutabil în cazul de faţă) şi nici deontologic nu se poate explica pînă la capăt. La mijloc este, am impresia, şi o anume atitudine, oarecum inefabilă; un soi de bonomie fundamentală, de dinaintea oricărui precept, dacă vreţi. Şi, totodată, o puritate aspră, de stirpe monahicească: stilul de limpezimi urcă dintr-o inocenţă originară, are o motivaţie mai profundă decît stau să admită cultura şi temperamentul.

Vlad mi-a dat un teanc de numere mai vechi şi mai noi de "Bibliopolis", revistă de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării, pe care o redactează sub auspiciile Bibliotecii Municipale "B. P. Hasdeu" din Chişinău. N-o găseşti la chioşc (plin, în schimb, cu foi moscovite, majoritatea bulevardiere), dar e mai mult decît o publicaţie departamentală, impunînd prin calitatea ideilor şi printr-o, aş spune, excelenţă a tonului. A tonului care, parafrazîndu-l pe Nicolae Manolescu (criticul se referea la domeniul său de activitate), face ponderea şi seriozitatea unei publicaţii.

Le-am parcurs zilele trecute, cu amestecul uşor melancolic de curiozitate şi frustrare, pe care îl încerci descoperind post-festum spectacolul unei trecute efervescenţe. Sînt, din 2002, cînd a fost inaugurată revista, vreo 30 de numere, format carte (cam în genul celebrei "Drujba narodov" de pe vremuri): teren mănos şi, probabil, nelipsit de surprize pentru un master solid, ambiţionînd să inventarieze cu acribie meandrele efortului cultural în Basarabia ultimului deceniu.

Impresie reconfortantă, şi nu doar din survol, de-ar fi să iau în colimator doar un singur articol, publicat în nr.2 pe 2009 ca editorial. Cine ar fi admis că tocmai într-o perioadă atît de turbulentă, cînd pînă şi necuvîntătoarele, probabil, s-au nutrit cu anticipate pe pîine, se va găsi un om dispus să reflecteze asupra condiţiei şi rolului intelectualului (şi intelectului) în istorie şi a culturii sub vremi? Dar această aparentă gratuitate a preocupării are, de fapt, valoarea şi efectul unei veritabile sfidări; este, în punctul său de pornire, un memento de proiectat peste capetele înfierbîntate.

Aleg din mulţimea de observaţii şi glose (Vlad Pohilă este, după Mihai Cimpoi, prima noastră minte enciclopedică) două idei, în egală măsură ingenue şi vizionare, şi un autoportret indirect (şi, probabil, involuntar, nepremeditat). După ce ne spune că „atrocităţile dintre oameni [...] au pus la grea încercare intelectul uman, în multe cazuri blocîndu-l” şi îi invocă drept dovadă pe tătaro-mongoli şi turcii selgiugizi, editorialistul conchide că unul dintre cele valoroase aspecte ale intelectului este acela „de amortizor al unor instincte, porniri, manifestări ce contravin firescului relaţiilor interumane”. Cealaltă idee dovedeşte un similar curaj al candorii: nu atît „frumosul va salva omenirea”, cum zice unul dintre personajele lui Dostoievski, ci „tocmai starea intelectuală va perpetua această omenire”. Tot o pledoarie în acest sens este şi „omul rafinat în abordări şi atitudini, cu un comportament agreabil celor din jur”, „omul (de regulă) conştient şi conştiincios de ceea ce face”, care înţelege că a fi intelectual este „o datorie – şi umană, şi civică”, dar şi „un obol”, totodată…

Spiritul ardent (şi sublim donquijotesc) din subtextul unor asemenea repere mă îndreptăţeşte să cred că şi vocea în pustiu(-ul electoral, cînd tocmai apărea numărul amintit al revistei), ca şi literele diseminate în golul percepţiei (cine ar avea acum răbdarea să discute „formarea intelectului”?), ajung, în cele din urmă, să aibă parte de posteritatea jinduită…

[Ziarul de Iaşi, 11 ianuarie 2010]