Improbabila altitudine
Azi e ziua de naştere a Tatălui meu. Ar fi împlinit, dacă nu dispărea, intempestiv, la numai 44 de ani, 71. A fost un bărbat înalt, de peste un metru nouăzeci, lat în spete dar suplu, cu frunte masivă, ochi mari, expresivi şi buze uşor senzuale: o maşină de iubit…
A predat muzică şi desen. Îi semăna mîcăi: era la fel de blînd şi generos, cu un fin simţ al umorului.
Nu e cazul, desigur, să exhib biografia, dar îmi stăruie şi acum în priviri imaginea corpului său după un an de la înhumare… Un concurs de împrejurări – fatidice, neîndoios –, pe care nu am în clipa asta puterea să le evoc…
Dumnezeu să-l ocrotească în cerurile unde s-a mutat. Am, de la o vreme, obsesiva senzaţie că mă urmăreşte de la improbabila lui altitudine şi îmi place să cred că îmi ţine pumnii ori de cîte ori viaţa mă încearcă mai rău…
Păi dacă îţi spun acum ceva despre mine
Cunosc fotografia… Mi-ai trezit si mie amintiri… Nanu Ilie mi-a explicat ce inseamna zero (abia incepusem clasa intii): mi-a aratat pislele bunicului si m-a intrebat cite sunt? doua; si daca o luam pe asta, cite ramin?una;dar daca o luam si pe asta?nimic, am raspuns eu bucuros si sigur pe mine. Atunci am aflat ca exista si zero… tot un fel de nimic… dar altfel.