Un job de viitor

O primă condiţie a adecvării la realitate este potrivirea termenilor: unul incongruent te conduce fatal spre evaluări aberante şi îţi grevează insidios deciziile şi paşii. Termenul are logica lui, uneori tiranică şi, nesupravegheat, îşi atrage structurile convenabile, filtrează opţiunile – cîte apar – conform propriei conformaţii. Altfel spus, acţionează independent, adesea în contradicţie cu intenţia celui în cauză. Limba, adică, ne joacă şi feste, se comportă şi ca un farsor! Cîte prostii regretabile ar fi rămas în potenţialitatea lor nămoloasă, dacă erau altfel „previzualizate” terminologic?

Ca să nu pară o elucubraţie ce spun, voi încerca să convoc nişte argumente care ne stau larg la îndemînă, de la alegătorul inocent la analiştii hîrsiţi. Cuvîntul de ordine în cele două campanii a fost, după cum se ştie, schimbarea. L-au pronunţat pe varii lungimi de undă şi liberalii, şi democraţii, la unison, cu o tenacitate în care ar fi trebuit să vedem metoda şi, în plan secund, miza. Am avut ocazia să-i ascult, invocîndu-l, şi pe Filat, şi pe Chirtoacă şi ţin minte limpede senzaţia de isterie care învăluia mulţimile. Sloganul inducea, acum se poate spune cu siguranţă, o stare de psihoză, în care se putea opera reductiv şi maniheist, fără riscul de a fi prins cu oca mică, în deplin confort al manipulării. Părea ca atare firesc că PCRM ar reprezenta răul absolut, în timp ce competitorii săi, binele făgăduit; firesc şi indiscutabil faptul că stînga ne-a nenorocit, iar dreapta ne va mîntui. N-am auzit atunci să-şi fi pus cineva, spre exemplu, întrebarea de ce ar fi, la o adică, Urechean, înfocat aspirant la succesiune şi promiţător de pensii în valoare de 500 de euro, mai bun decît Voronin? Printr-o convenţie care nu putea fi alta decît a lipsei de discernămînt, se subînţelegea că generalul e malefic, iar preşedintelui AMN, fost nomenclaturist şi el, cunoscut, mai nou, şi pentru relaţiile sale oculte cu Moscova, i se consimţeau, ex-cathedra, virtuţi de salvator al naţiunii. Opoziţia în genere era creditată otova, în alb şi nelimitat, ca şi cum făcuse toate dovezile de onestitate şi competenţă. A-i fi aparţinut te impunea apriori, înaintea facultăţilor sau meritelor. M-a amuzat copios, în zilele acelea, să văd de cît respect se bucură o anume secătură de pe lista liberalilor, acum ditamai parlamentarul. Şi aidoma lui erau încă destui alţii.

Toate astea confiscau insesizabil schimbării atît de zgomotos (cîteodată chiar beligerant) invocate principala ei raţiune de a fi – binele public –, transformînd-o într-un scop în sine, făcînd posibilă, cu excepţiile de rigoare (mai puţine decît am sperat), substituţia unui eşalon de neaveniţi cu altul. Termenul funcţiona demagogic, deşi se prezenta nobilitar. Era, de fapt, o perdea de fum peste viermuiala lingurarilor.

Dar că a fost un termen de manevră se poate înţelege abia acum, la ceas (cam tîrziu) de dare a poalelor peste cap. În sensul acesta e simptomatică busculada de la ultimul congres al Alianţei pentru Moldova Noastră. Nici vorbă că Urechean trebuia debarcat, pînă şi naivii din filiale înţelegînd ce rol nefast a început să joace de la o vreme în destinul partidului. Că a reuşit, totuşi, să se perpetueze e mai puţin important decît faptul că iniţiativa debarcării a venit chiar de la apropiaţii săi ierarhici: Veaceslav Untilă şi Iurie Kolesnik. Şi aceştia, ca şi, anterior, Marian Lupu sau, mai recent, Stepaniuk şi Ţurcan, „insurgenţi” cu acte în regulă deja, din cadrul PCRM, întruchipează condiţia secundă, cel de-al doilea eşalon: cu noţiunea consacrată. Într-o condiţie similară era, pînă să cîştige, şi Vlad Filat. Acelaşi lucru se poate spune şi cu referire la Ghimpu. S-au aflat cu toţii la un pas în afara spotului, la o distanţă cam umilitoare de tacîm, unii cîţiva ani, alţii decenii, astfel încît schimbarea care a catalizat energiile în cele două campanii se poate spune că a fost un truvai al exasperării: înainte de toate. Nu calmul social şi amorul de statalitate, cum ne asigura nu demult la PRO-TV, l-au făcut pe Stepaniuk să se desprindă de pulpana tătucului, ci meschinul instinct de conservare politică, dorinţa – irepresibilă! – de a-şi apropria ciolanul. Abia în această lecţiune devin explicabile numirile scandaloase, decise de noua putere de la Chişinău, trocurile care altfel, din perspectiva doctrinelor şi promisiunilor electorale, te-ar putea stupefia.

Sigur că o altă vocabulă nu ne-ar fi forţat mîna într-un asemenea hal… Dar încaltea vom avea cu ce să ne ocupăm la anul: cu precizarea de vocabular!

[Ziarul de Iaşi, 28 decembrie 2009]