A cădea pe idei…

Am descoperit nu demult (îl crezusem definitiv pierdut) un fişier din vremea cînd ţineam, la Universitatea din Bălţi, un curs de "Analiza literară a textului artistic". Este vorba de o sumă de mici recenzii la comentariile grupei asupra unui cunoscut poem de Ana Blandiana, "Dealuri". Am vrut atunci să împing jocul interpretării cît mai adînc în interiorul gravităţii şi astfel - calcul ingenuu, fireşte, dar asta o spun, totuşi, cu gura prezentului - să le procur studenţilor mei măcar un simulacru de sentiment auctorial: aşteptare febrilă a verdictului şi inerentul gust deceptiv… Un fel de critică a criticii, deci, ambele, desigur, în variantă "aurorală", dar sugerînd deopotrivă, prin ricoşeu, un mod al percepţiei şi o condiţie a racordului cultural. Chestiuni deloc fastidioase, la o adică…

Lucia Buzut: Ultimul alineat este de un bun-simţ inatacabil (nu zic impecabil!). Paralelismul e, într-adevăr, izbitor; paralelismul sau, mai bine spus, simetria. Dar aceasta e o latură mecanică, exterioară. Important e să aflăm ce anunţă, genuinul din profunzime. Sigur, “problema vieţii şi a morţii este una fundamentală”, aceasta e şi tema poemului, dar un chip profund nu se încheagă din truisme. Miza a fost să fantazezi în marginile textului, deci să propui o digresiune plauzibilă. Impresia mea e că deocamdată ţi-a reuşit o simplă digitaţie (termenul e al lui Călinescu), deşi “ideea de a asocia dealul cu un corp de femeie”, pe linia volutelor, este de reţinut. Ar fi putut ieşi de aici, numai de aici, o demonstraţie ingenioasă. Ţi-aş sugera s-o meditezi mai mult: poate ieşi un eseu proteic! Îmi place să-i văd aglomeraţi, în limitele comentariului tău, pe Ulise, Făt-Frumos şi Zamolxe; din interacţiunea ideilor pe care aceste nume le comportă pot rezulta lucruri insolite. (De altfel, Zamolxe nu a fost venerat doar ca divinitate htonică - tu spui că “era zeul subteran” – , ci a personificat şi cerul; a fost chiar, după Kernbach, “o divinitate totală”). Constat, deci, aptitudinea de a cădea pe idei, mai puţin dexteritatea de a le angrena într-o demonstraţie. Dacă ai cumva veleităţi literare, îţi recomand să faci exerciţii de scris zilnice, pentru captarea unei experienţe. De lecturi nici nu mai vorbesc!

Luminiţa Radu: Un început ingenios, printr-o punere neaşteptată a problemei: de ce dealul, cu tot dinadinsul? de ce nu muntele? Şi, în continuare, o orchestrare ce denotă sigur imaginaţia ideilor. De la munte la deal, iar de aici la creştinism, cu observaţia, remarcabilă prin perspicacitate, că turlele bisericilor noastre au ceva (ceva, desigur, esenţial) din blîndeţea şi, am putea adăuga, resemnarea dealurilor. O curbură din aceeaşi stirpe morală… Îmi place, este temerar acest mod de a extrapola. Dar la un moment dat începi a derapa şi faci afirmaţii la care nu mai pot subscrie. Sigur, sînt atîtea diferenţe între catolicism şi ortodoxie şi un dom vienez alături de o prizărită bisericuţă românească, mai ales dacă se întîmplă să fie din lemn, arată trufaş. Nu văd însă de ce românul nu i-ar păşi pragul, măcar din curiozitate… Temperînd puţin expresia, ai fi putut pune mai bine ideea în valoare. Pentru că înţeleg ce ai vrut să spui de fapt: că există, trebuie să existe o relaţie secretă, indicibilă în tot cazul, între felul de a fi fundamental al unei naţiuni şi producţiunile sale, inclusiv arhitectura. Nu vorbeşte oare Eugen Lovinescu de un spirit al vremii, de ceea ce Tacit numea saeculum? Peste toate, dealul ca biserică spirituală mi se pare o propoziţie profundă şi un punct de plecare pentru un eseu mai întins. Pînă aici e bine, digresiunea îţi reuşeşte, ai o dezinvoltură a imaginaţiei şi un mod persuasiv de a o exprima. Comentariul propriu-zis al poemului e mai palid. Demonstraţia e confuză şi compromisă de banalităţi (“Diferenţa dintre cele două lumi constă în durata existenţei lor”; vai, nu numai în asta!). Vreau să fiu şi puţin meschin, notînd că perpetualitate e un barbarism inexistent în dicţionar; puteai spune perpetuaţie sau perpetuitate; un profesor de română trebuie să fie, nu-i aşa, un model de corectitudine în exprimare… Ce nu observi nici tu, din păcate, este felul particular al Anei Blandiana de a îmbina nota morală cu cea senzorială în poezie.

Tatiana Tocarciuc: Apreciabilă, coerenţa eşafodajului. Nu ştiu dacă pădurea poate semnifica permanenţa. Sfera, mai curînd. Aş paria însă tu însăţi nu realizezi profunzimea observaţiei că sfera “nu cunoaşte spaima trecerii”. Oricum, foarte bine spus. Inevitabil, blînd ne trimite la condiţia tragică a fiinţei omeneşti. De aici însă pînă la puritatea sufletului românesc (“«Blîndul duh» vorbeşte de curatul suflet al românului”) e puţin cam departe. E bine că extrapolezi, dar fii atentă că poţi cădea în grandilocvenţă şi este mai onorabil să fii neutru (nu spun plat!) decît ridicol. Şi ai face bine să nu mai dai în infantilisme gen: “Dealul este locul de naştere a lumii, el este cel care cunoaşte destinul fiecăruia, şi [al] celui viu, şi [al] celui mort”. În fine, mă văd nevoit să accept comparaţia cu sînii…

[Ziarul de Iaşi, 14 decembrie 2009]