“Curajul” de azi şi laşitatea de ieri
"Partidul comuniştilor din Moldova e o gloată animată de spiritul gregar al oricărei turme, o biomasă cu un singur cap care (crede el că) gîndeşte, cap ales parcă anume pentru a împărţi şi a domina - politiceşte vorbiind - întreaga populaţie; şi tot pentru a împărţi - dar din punct de vedere material - demnităţi şi bunuri tovarăşilor de… idei".
Principial, desigur, totul e adevărat aici, n-ai cum replica, deşi nu spiritul gregar i-aş imputa întîi de toate PCRM-ului, ci lipsa endemică de caracter a membrilor săi. Din hiba asta derivă tot ce îl caracterizează, inclusiv (şi mai cu seamă) autoritatea discreţionară a liderului său. M-aş întreba totuşi cîtă personalitate şi - de ce nu? - cît discrenămînt dovedesc membrii celorlalte formaţiuni de la noi? După oribilul pact cu Voronin din 4 aprilie 2005, în impecabile condiţii de bun-simţ şi demnitate, era de aşteptat ca măcar o parte din adepţii PD şi PPCD să se lepede cu repulsie de structurile prostituate. N-a făcut-o, atunci, nici Filat, nici Serebrian, acum "anticomunişti" notorii, şi nici în organizaţiile raionale nu s-a auzit să demisioneze cineva dintr-o asemenea cauză. Or, iertat să-mi fie truismul, persistenţa în partid după asocierea cu Voronin nu avea cum să fie altceva decît complicitate pură, o subscriere la tot ce avea să urmeze în plan politic şi social-economic. Gregaritatea a funcţionat, bine mersi, şi aici, biomasa manifestîndu-se fără cusur, cu toată obedienţa adică.
Cu alte cuvinte, ceea ce persiflăm post-festum la comunişti se regăseşte sută la sută, ca în virtutea unei perverse legi a conservării lestului moral, de partea cealaltă a baricadei. Maestrul Aureliu Busuioc ("Jurnal de Chişinău", 13 noiembrie 2009, de unde am citat) nu debitează, în fond, decît banalităţi; iar în formă, vai, nici măcar caustic nu mai izbuteşte să fie, ca în alte texte de-ale sale. Este, de altfel, curioasă, ca să nu spun, cu un termen mai propriu, grotescă această fentă din partea unui scriitor care, pe timpuri, a beneficiat din plin de "indulgenţa" sistemului, ajungînd (tocmai el, un om cu studii liceale în România cea atît de antipatică propagandei şi cu un stil care ulcera, delaolaltă, şi confraţi, şi CC!) secretar al Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor, cu tot ceea ce presupunea, sub Brejnev (este vorba de anii 70 ai secolului trecut), o asemenea calitate: onorarii, deloc neglijabile, călătorii pe unde îţi vrea muşchii, interminabile concedii de creaţie şi cîte probabil alte sinecuri. O minimă (şi defel împovărătoare, la o adică) deontologie ar fi impus, mai întîi, o mea culpa, fie şi în termeni lapidari (dacă amănuntele sînt de tot jenante), pentru faptul de a fi girat, zeci de ani, cu carnet, cotizaţii şi articole "mobilizatoare" (plus Unchiul din Paris, un pretins roman cu teză, care ne-a mîncat timpul în şcoală şi la facultate) existenţa şi acţiunile PCUS. În plus (şi la ponderea de prestigiu al semnatarului, altminteri un autor de considerat ), ce mare glorie e să dai cu piciorul în leul căzut? Nici măcar acum cîteva luni cuvintele citate n-ar fi avut impactul pe care l-ar fi putut căpăta, să zicem, anul trecut, cînd PCRM mai părea etern şi toate sondajele îi garantau, fără murmur, încă un mandat. Temeritatea e o virtute conjuncturală: ţine în mod fatal de context, e o variabilă a timpului. A-i dezavua azi pe comunişti reprezintă un poncif, chit că nici nu te costă ca înainte vreme. Ieri ar fi dovedit caracterul.
Aşijderea şi în ceea ce priveşte probele de umoare & mentalitate pe care Constantin Cheianu ("Timpul", 13 noiembrie 2009) se hazardează a le preleva la perdantul general: că "lehametea este înscrisă pe chipul său", că, în 2001, după ce a cîştigat alegerile, "arăta strivit de biruinţa sa", că "este personajul sfîşiat de dragoste faţă de Rusia”; în fine, că ajuns să arate "jalnic": juste, poate (exceptînd totuşi "dragostea faţă de Rusia", care mi se pare un truvai inept, bun doar de gura tîrgului, adevărata "dragoste" a celui în cauză – şi nu numai – fiind, se ştie, doar pentru arginţi), dar complet ineficiente, forţînd o uşă larg, foarte larg deschisă…
Păi dacă îţi spun acum ceva despre mine