“DINSPRE ŞPALT SPRE HOMER…”

JURNAL 1997

I

Miercuri, 5 martie

[...] Este, fără îndoială, un spirit cultivat şi are meşteşugul cuvintelor. Ceea ce a făcut, însă, este operă de cerebralitate, genuinul e absent. Personajul din poezie denotă, am impresia, un imens complex de emulaţie în raport cu modelele optzecismului romînesc. S-a observat bine: N.L. este varianta basarabeană a lui Mircea Cărtărescu. Procedeele sunt aceleaşi şi acelaşi e spiritul ludic şi experimentator. Nimic nou ca tehnică şi scriitură în această carte şi, mai ales, nimic personal. Avem o lucrătură de artizan, admirabilă, este drept, dar nu mai mult… [...]

Vineri, 28 martie

[...] Apropo de referat. M-am gîndit că poate fi util pentru mine să citesc, mai întîi, Dimineaţa poeţilor. Păstrînd proporţiile, şaptezeciştii basarabeni sînt, de pe culmile noii poetici (nouă, totuşi, doar pentru noi), aidoma primilor poeţi; şi un punct de vedere clement, care să dreneze din suprafaţa adesea retorizată a textelor figurile spiritului, o lectură afectuoasă se poate dovedi, pentru mine dar şi pentru cei comentaţi, foarte profitabilă. [...]

"A fi nalt cu desluşire, simplu fără a cădea" (Gr. Alexandrescu). [...] Nalt cu desluşire, simplu fără a cădea nu este numai idealul lui Gr. Alexandrescu; este idealul literaturii şi literaţilor. Un ideal scriptic, trebuie să spun, mereu intangibil. Claritatea este imposibilă prin deficienţele limbajului, convenţional (semiotic) şi fatalmente, deci, imprecis, ambiguu. Pentru a dobîndi claritatea, scriitorul trebuie să întreprindă o extrem de complexă (practic irealizabilă) orchestrare a limbajului, o reorganizare a lui în strictă conformitate cu intenţiile sale. Este cu putinţă aşa ceva? Părerea mea este că nu-i cu putinţă.

La naiba! Ni s-a stins iarăşi lumina. Nu mai pot citi, pot numai, deşi tot mai greu, să scriu aici, şi folosind prilejul, vreau să-mi notez o idee în legătură cu Personajul din poezie. Este învederat: N.L. este un cărtărescian prin strucutră. Un ochi atent (şi avizat) ar putea identifica toate procedeele pe care le foloseşte, în cărţile sale, autorul Levantului. Citisem mai deunăzi cîteva exemple detaşate de Eugen Simion (în Scriitori romîni de azi, IV) din M.C. şi asemănările m-au izbit. Ce impresie mi-ar lăsa lectura integrală a Cărtărescului şi, apoi, colaţionarea? Dar voiam să spun altceva. (Iată cum logica internă a frazelor îţi deturnează intenţia; limba este un mediu rebel). Cu toată fervoarea metaforică, lirismul lui N. lasă o impresie de artificial, de elaboraţie rece. Nu-l cred pe acest poet, îl admir numai: pentru meşteşugul şi cultura sa. Ce valoare însă are poezia ieşită doar din meşteşug şi cultură, altfel spus, din tehnică şi erudiţie? Poetul nu mai e, în acest caz, poet, ci scamator şi dexter. Valoarea acestei poezii rezidă într-o suită de gesticulaţii mecanice: o poezie de procedee goale… [...]

Marţi, 8 aprilie

[...] Dar n-am, doamne, Dumnezeule, aptitudinea să descriu frigul, teribilul frig de azi, orele de aşteptare petrecute într-un local şi efortul de a migăli, pentru Maria, o scrisoare plină de sentimentul culpabilităţii. Sunt sigur că ar putea să iasă o întreagă nuvelă a solitudinii şi penibilului, naraţiune a unui spirit angoasat, încolţit de mizeriile vieţii. [...]

Sîmbătă, 3 mai

[...] Ieri, cît am stat la muzeu ,aşteptînd-o pe Raluca să-şi termine orele de pictură, am recitit Doamna crocantă. Dacă sorţii vor cădea totuşi pe B., m-am gîndit s-o analizez la una dintre ore. Mi se pare o bună integramă pentru studenţi… Dar nu vreau să mă hazardez în definiţii aici; trebuie s-o mai citesc o dată şi s-o decodific… [...]

Luni, 26 mai

Ar trebui să spun mai multe lucruri aici, în primul rînd despre modul în care mi-am susţinut referatul, dar nu am timpul necesar şi nici dispoziţia sufletească potrivită. Mai ales că, de cîteva zile, în "burta" maşinii mele de scris zace începutul cronicii la Personajul din poezie. Cu N. L., de altfel, lucrurile sînt clare, însă nu pînă la capăt. Că scrie în manieră postmodernă, uzînd de aproape întreg arsenalul tehnic al curentului, nu e desigur nici o îndoială. Dar o face "cu program", cu o obstinaţie, am impresia, împinsă dincolo de limitele rezonabilului. Deocamdată sentimentul meu este că Personajul aparţine unui spirit veleitar, unui emul - dincolo de toată dexteritatea tehnică învederată. [...]

Joi, 29 mai

[...] Stampă cu ienuperi în ceaţă… Da, mă tot gîndesc cum să potrivesc cronica la Personaj. Probabil că trebuie să fac o relectură în galop, pentru a prinde sunetul fundamental, pentru a putea să-mi definesc mai limpede impresia generală. [...]

Duminică, 1 iunie

Ce vreau, de fapt? Vreau să mă trezesc precum în dimineaţa aceasta, să-mi pun de-o cafea (nu nes!) şi să mă instalez la maşină; căci idealul meu de beatitudine este legat ("indisolubil") de unealta aceasta, de plăcerea de a-i mîngîia tastatura şi, în acelaşi timp, de stupefiantul irezistibil al lecturii. Vreau, cu alte cuvinte, o slujbă de cronicar literar [...].

Cu încetul, fraza mea începe să capete lungimi grigurciene… De fapt, trebuie să scriu cum cred de cuviinţă, potrivind stilul la cugetare, adică să omit conştiinţa scriiturii, cel puţin în timpul scrisului. [...]

O relectură - în galop - a Personajului pentru a capta o impresie generală; o sumă de fişe sau măcar delimitări în cîmpul textului şi apoi integrarea ideilor generate cu acest prilej într-un text coerent de cronică. Lucrul - sau operaţiunea - sunt posibile într-un timp relativ scurt; cu condiţia perseverenţei, fireşte. [...]

"Importator de modele"… La N. L. calificativul ar suna bine, în orice caz, destul de adecvat. Am scris şi mai înainte (cînd îl analizam pentru bizarul meu "curs" de analiză a textului), că Personajul din poezie (sau cel puţin Doamna crocantă) reprezintă, tehnic vorbind, o colecţie particulară de procedee postmoderne: citat, intertext, elemente ludice, preocuparea pentru mecanismul genetic al poemului etc. Lirica aceasta e un soi de mélange tehnic.

(Dar trebuie să văd ce fac mai departe; începutul e pus, urmează - trebuie să urmeze - continuarea!)

"Barochismul" lui Nicolae Leahu - cert şi abundent în tot cuprinsul cărţii, sfidînd structural programul său postmodern, asumat conştient şi cu o tentă oarecum polemică (emulativă în orice caz) - se dezvoltă liniştit în mediul propice prin confuzie genuin şi expresia sa formală. (Chiar dacă distincţia este valabilă numai teoretic.) [...]

Adrian Marino spune undeva că poezia este un epifenomen al spontaneităţii şi, totodată, o dovadă de întîrziere în ingenuitate culturală. Afirmaţie, în sine, foarte discutabilă. Dar ce vreau să observ cu această ocazie este că la N. L. poezia nu e în nici un caz un fenomen de spontaneitate. Dimpotrivă, totul este lucrătură meticuloasă de artizan. Personajul ar putea să placă în gradul cel mai înalt lui Adrian Marino… De altminteri acest personajul e foarte echilibrat şi are timp să-şi încarce confesiunea de referinţe culturale. Patetismul său este totdeauna bine temperat de jocul intertextualităţii.

Luciditatea lui Nicolae Leahu este forma de constrîngere la care este supusă poezia sa.

Marţi, 3 iunie

Nici azi n-am apucat încă să meditez asupra cronicii. [...] Incertitudinea este sufocantă şi nici acum, cînd ştiu ce a spus în şedinţă M. în privinţa mea, nu sunt deloc sigur că anume aşa va fi. Căci înainte de orice important este faptul de a putea efectiv supravieţui şi la B., chiar angajat la facultate, nu voi ridica decît un salariu derizoriu…

Pre(facerea). Fluiditatea anteancestrală; hudiţele precuvîntului; epoca precerebraliană… Deocamdată, bornele unei imaginaţii.

Un reper interesant: nihilismul:

…un nihilism originar
îmi convertea fluiditatea
anteancestrală impunîndu-mă să reneg
încă din faşa mamei principiul matern al
universului

Deci forma sa este o fluiditate anteancestrală. Oricum, se concepe ca fluid: sugestie amniotică, un detaliu în ultimă analiză psihanalizabil.

Începe, deci, prin a renega un principiu fundamental, argumentîndu-şi opţiunea astfel:

[...]decît să mucezesc în clarobscurul lacrimii divine
- mi-am zis -
mai bine îmi smulg eu însumi coasta /
proverbializînd-o

Ar fi o mărturisire clară a lucidităţii!

"Remediu pentru îmblînzirea plictisului". Aici aş detecta o similitudine cu Leo Butnaru; are undeva o idee similară.

Timpul este - trebuie să repet ceea ce am spus în cronica la L. B., acum cîţiva ani, şi anume că timpul e conceput ca ceva cu totul protocronic, căci, iată, "Dumnezeu hoinărea la acea oră pe / hudiţele precuvîntului"…

Pre(facerea) pare să fie o cronică a actului intelectiv conştient, cronica autointelecţiei… Dumnezeu e preocupat de "hudiţele precuvîntului", iar el (N. L. ?!…) îşi vede de ale sale, adică porneşte să cutreiere absenţele…

Chestia cu zămislirea ca proces raţional din perioada precebraliană. Pare să fie - şi, probabil, este, de bună seamă - un procedeu urmuzian.

Să nu uit că poemul e ca formă un lung monolog al autorului, adresat "progeniturii" sale, Personajul. El este, în primul rînd, expresia nihilismului său originar, apoi un remediu pentru îmblînzirea plictisului; clişeul a cărui făptură a fost cioplită în haosul interior; în fine, "eşti un / produs pur / eşti creaţia ce întronează / principiul patern al universului"…

Toate astea sînt, desigur, subsumabile demersului conştient, lucid şi, mai larg, unei concepţii deosebite asupra poeziei: aceea prin care se afirmă primatul lucrăturii, artizanatului. Poezia lui Nicolae Leahu e opusă frusteţii şi spontaneităţii.

În rest e o "binecuvîntare" a demiurgului-autor către făptura-personaj creată.

Abia prin acest personaj autorul speră să se simtă "locuind fiinţa fărădemargini".

Impresii asupra Pre(facerii)? Este, fireşte, un poem în mai multe straturi şi conjugă mai multe referinţe culturale. Un prim strat este chiar cel fabulatoriu, unde e vorba de modelarea unei entităţi, etapă cu etapă, după modelul biblic. Imediat după acesta urmează un strat de referinţe, de efervescenţă culturală.

Sigur, spun prostii. Este evidentă existenţa stratului formal; şi e singurul, de altfel, cert, celelalte fiind ipotetice şi improbabile. Totuşi să încerc decriptarea poemului. Nu-i nici o îndoială că Nicolae aplică o lectură proprie facerii biblice. Dar nu este atît o lectură, cît mai ales un şir de remanieri şi adaosuri. În ultimă analiză, o replică preluînd cîteva dintre argumentele "oponentului", spre a le reconfigura într-un model competitor. Ambiţie mare şi intrepiditate pe măsură. Scopul său nu e totuşi unul teologal (lucru greu de imaginat la Nicolae Leahu, spirit foarte raţional, străin de orice misticism). Nicolae Leahu asamblează din piese aperceptive o mitologie proprie. Paroxismul purităţii este nucleul ei.

Nu altceva trebuie spus în continuarea ideii. Centrul de greutate al acestei mitologii este imaginea primordialităţii. Sau remarcabilă aici este imaginea primordialităţii. [...]

Lucrurile sunt explicate pe larg, cu apropouri verbioase, ce mimează descripţia exhaustivă. Detaliile se acumulează progresiv, pînă la împlinirea unei mase critice, spre a da sentimentul de acută, extenuantă migală…

Anteancestral, precuvînt, precerebralian… Astea sunt bornele unei imaginaţii obsedate de primordialitate, expresiile paroxismului primordial…

Tonul, şi el, e de remarcat. Este un ton de familiaritate preţioasă şi pe alocuri emfatică, păstrînd mereu discursul în zona de interferenţă a mitului (sau a ficţiunii) şi conştiinţei sale.

Deci, ce este de reţinut din acest poem pe care autorul a ţinut să şi-l antologheze (în Portret de grup)? În primul rînd, fireşte, imaginaţia, adesea paroxistică, a primordialităţii ("epoca precerebraliană"). Apoi, cum am zis, tonul de familiaritate preţioasă. În fine, jocul subtil, în filigran, al intertextuaităţii, zumzetul subteran al replicilor şi referinţelor culturale. Cu propria-i vorbă [a lui N. L.], analiza exhaustivă a Pre(facerii) ar umple de sens o viaţă de exeget. Nu o viaţă, chiar, dar cîteva zile bune, cu siguranţă… [...]

O intertextualitate irizînd permanent, ca torsul infatigabil al calculatorului; plăcerea divagării oţioase, confortabile, totodată.

Frecvente alunecări în calofilie, în acelaşi timp. [...]

Pre(facerea) şi poemele care urmează (Poeme pentru mine sunt foarte edificatoare în această privinţă relevă elocvent un principiu osmotic. Zămislisrea are loc într-o epocă precerebralină, soarta are un scenariui etc.

Abundenţa, chiar excesul detaliilor.

Pasajul de sîmbătă:

sîmbătă mi-am făcut un examen de
conştiinţă / am meditat asupra adevărului
că fiecare autor trebuie să fie responsabil
de opera sa.

Iată! O concepţie foarte "pozitivistă", pragmatică asupra poeziei. Nimic mistic. Autorul, nu altcineva (pe care mereu îl invocă misticii), nu inspiraţia oarbă, iraţională, trebuie să fie responsabil de opera sa.

Osmotic, prozaic, calofil ş.a.m.d. - un buchet întreg de calităţi sau dacă nu, un arsenal aproape complet de procedee pe care le foloseşte la ora actuală poezia, după modernism, avangardism, futurism, cubism etc. Tehnica Personajului e complexă, amestecînd cu dezinvoltură (şi bună ştiinţă!) procedee deja rodate şi consacrate.

Pre (mi se pare că am mai spus asta) nu e prefixul transformării (deşi o anume ambiţie metamorfică Personajul are, cu siguranţă), ci semnul protocronicităţii, prenatalităţii, al protoprimordialităţii, al începutului de dinainte de început. Nimic mai frumos în sensul acesta decît:

"te-aş fi iubit şi în pîntecul mamei -
cînd ploua cu pene de înger
şi nu erau anotimpuri
şi aveam o vîrstă fără de vîrstă
şi priveam numai în mine
cu trupul acoperit de ochi -
mamă, pierduta-mi pleoapă
locuinţa-mi dintre paradisuri"[...]

Fără a emula cu modelul său biblic (dar şi fără a-l parodia în chip consecvent), Pre(facerea) uzează de o anume recuzită teologală, ca de o pîrghie, durînd un scenariu paralel celui consacrat. Tonul este intenţionat slobod, nici grav, nici persiflant totuşi, ci oarecum de prelecţiune, însă lipsită de obişnuita morgă academică, chemînd mereu divagaţia, paranteza locvace. Este modul osmotic de organizare a textului care devine astfel omnivor.

În fond, avem de a face cu o disertaţie pletorică asupra creativităţii, accidentată de lungi şi oţioase apropouri, interesantă mai ales prin suma de mijloace puse în aplicare: deliberat eterogenă şi promiscuă, impunînd în planul poeticii un eclectism filologic exuberant… Buzunarele lui Nicolae Leahu sunt într-adevăr, precum însuşi spune, "ticsite cu metafore". Dar abundenţa metaforică, răsfăţul tropologic nu sugerează oare o decadenţă?

Elaboraţia, totuşi, decurge meticulos, printr-o atentă reordonare a metaforelor, încît actul creaţiei se dovedeşte un "proces [eminamente] raţional" (în ciuda cronologiei… precerebraliene!)

În fond, scrierea acestei cronici este o teribilă luptă cu inerţia; şi o luptă pentru revenirea la mijloace. Sau pentru inventarea unor mijloace proprii… [...]

II

Miercuri, 4 iunie

Pot spune că şi ziua aceasta e pierdută pentru lecturi şi mai ales pentru cronică. Am ieşit de dimineaţă cu Maria, petrecînd-o la trenul de B., apoi am revenit acasă, m-am aşezat să scriu ştirea pentru DECA-press şi după ce am transmis-o i-am telefonat lui J. [...]

Şi cronica… N-o pot începe. Citesc, recitesc, îmi vin în minte tot felul de idei, dar deocamdată nu le pot integra, nu am o viziune de ansamblu a lor. Adesea atenţia mea este distrasă de aceste mereu prorogate probleme. Nu am liniştea sufletească propice lecturii. Mă gîndesc cu o groază concretă la tot ce ne aşteaptă, la modul în care ne vom descurca, la supravieţuire. Şi acum îmi stăruie imaginea ghiftuită şi arogantă a lui J….

Poeme pentru mine (varianta neversificată). Am putea spune că este autobiografic, dacă sensul noţiunii nu ar fi reductibil la lucruri concrete şi probante. Este totuşi autobiografic în măsura în care relatează fapte din istoria spiritului. Poemul este astfel o cronică puternic aproximată, deviată de un număr incontrolabil de planuri altere, a unei biografii personale. De fapt, afectul originar, databil istoriceşte, constituie pentru Nicolae Leahu un prilej de nesfîrşite divagaţii estetice. Lucrurile încep banal, chiar trivial, dar ajung repede în fază osmotică:

"pun cratiţa pe ochiul abia pîlpîind
şi ascult muzică -
un dialog între regnuri
un blues sau un lied
despre sexualitatea metalelor"

Poeme pentru mine este, în fond, un lung poem despre conjugalitate…

Mereu acest paroxism al percepţiei:

te caut printre sensurile limbii române;
eşti un cuvînt greu de rostit cu trupul; etc
altfel n-am crezut a iubi vreodată

Pentru mărturisirea unui sentiment atît de personal, reductibil, Nicolae Leahu, iată, foloseşte un citat, parafrazează o spusă celebră, anume versul eminescian din Odă în metru antic - semn că poezia sa e cu totul străină de spontaneitate şi frusteţe. Personajul său e foarte echilibrat şi are timp să-şi încarce confesiunea de referinţe culturale. Patetismul său este bine temperat de jocul intertextuaităţii. [...]

Erotismul conjunctivului. Modul verbului devine un principiu adiţional, aglomerînd imaginile metodic, pînă se obţine o tensiune. Pe alocuri, o calofilie extremă, paroxistică, o preţiozitate în exces: "să mă sărute cu tălpile", "să adorm în defileul scobit în cearşaf de refugiul ei", "să-i vîslesc prin senzaţii". [...]

Joi, 6 iunie

[...] Pînă să plec, însă, să notez încă o idee asupra lui Personajulului; anume că s-ar putea vorbi (deocamdată, evident, improbabil) de parnasianism la N. L. Căci postmodernismul său mi se pare acum discutabil, fiind adesea mimat, chiar emulat în modelele sale mai proeminente. Personajul său nu e ludic, oricît de mult şi-ar dori-o autorul, ci pur şi simplu lucid, conştient în chip excesiv şi de aceea inapt să trăiască ingenuitatea. De altfel, el nici măcar n-o parodiază…[...]

Amestec, în Poeme pentru mine, de tot felul de sugestii culturale. De pildă Arghezi, Cîntarea cîntărilor etc. La acest din urmă capitol:

ne iubirăm în iatacul casei demolate
timpul era pat de ramuri lăptoase.

Erotismul conjunctivului. Sursa sintagmei este evidentă, dată fiind capacitatea gramaticală a acestui mod (al verbului) de a juxtapune. Sintagma aparţine unui spirit atent la propensiunea gramaticală!

Să răspund la întrebarea "despre ce este poemul?". Fireşte, despre dragoste. Apologia iubirii, făcută cu mijloace ultralivreşti. Se preferă imaginile insolite, de un rafinament (inclusiv şi de un libido) extrem:

"să mă sărute cu tălpile / cu gîndul şi umbra //
să-mi aşchieze neliniştea cu unghia degetului ară-
tor // să-mi scalde albul oaselor în ispăşitoa-
rea beznă a tăcerii [...]"

Ecourile stănesciene sunt evidente. Nu sunt singurele, de altfel, căci poezia aceasta beneficiază cu multă inteligenţă (şi tact, trebuie să adaug) de un întreg arsenal de achiziţii…

Are însă şi o notă dominantă?

Mai ales în poemul cu numărul II rafinamentul şi preţiozitatea ating paroxismul. Trăirea - dacă i-am admite existenţa şi, prin urmare, aptitudinea de a se preta cuantificării - este aici serios concurată de tehnică. Sentimentul este devansat fără o cîtuşi de mică şansă pentru el, de expresivitate. Totul este un pariu cu imaginaţia - care deşi nu este debordantă, e în schimb foarte temerară şi de o vitalitate bine întreţinută de lecturi.

Paroxismul calofil. ("să sune glasul tău precum cristalul rostogolit pe / ochii mei urîţi"). Tot în această ordine: "să îţi montez privirea în icoane / cu sfinţi severi înveşmîntaţi în cîlţi".

Lucrurile se repetă într-un număr simptomatic de cazuri, ceea ce ne-ar îndreptăţi să conchidem că Nicolae Leahu e un giuvaergiu al metaforei. Oricum, contururile sunt bine, cu mare migală lucrate, desenul este precis, detaliul, extrem de profitabil amplasat în context, spre a străluci în toată splendoarea sa. Imaginile acestea (mă refer în special la ultima citată aici) au valoarea şi profunzimea unor concepte. Ele reprezintă sinteze ale unor experienţe [...]

portretul tău din emoţii şi insomnii [adică din efortul auctorial de a lucra, şlefui]

portretul tău din emoţii şi insomnii [adică din efortul auctorial de a lucra, şlefui]
va răpi spiritul grosolan de creaţie
autoexilat în delirul prinţilor
din cele suprarealiste poveşti

E o concepţie asupra poeziei, foarte explicit formulată aici. Reordonarea, deci demersul conştient şi lucid, este contrapusă "spiritului grosolan de creaţie", poveştilor suprarealiste.

Personajul este, în fapt, spiritul poeziei şi spiritul se comportă mucalit ca un spiriduş:

duios mă pîndeşti de după două grafeme

Iată o mărturisire din care se poate înţelege că N. L. are conştiinţa aridităţii unor poeme, conştiinţa excesului de artizanal:

teamă-mi-i
că mă vei suspecta de triaj
ori că îţi spun ce îţi spun
doar din milă

Scriam în pagina de carte, alăturat acestui poem, că probabil "cheia" volumul se conţine aici, în acest poem intitulat cu cifră romană I. (De altfel, cifrele abundă în denominaţia poemelor şi faptul comportă, desigur, un sens, anume rigoarea, spiritul clar, disciplinat matematic - o obsesie sau un detaliu psihanalizabil, ce, posibil, denotă un complex)

De reţinut e, oricum, ideea reordonării metaforelor coabitante. Reordonare, coabitant… Vocabulele astea trebuie că spun ceva!

Apoi: lichidul primordial, mitoogiile lumii… Două principii? Primul marcînd geniunul, a doilea aperceptivul? Din fuziunea lor - vrea să spună Nicolae - apare poezia sa? Sau, mai simplu: din percepţie şi apercepţie? [...]

Cartea reabilitează poezia ca preocupare elitistă, accesibilă numai celor iniţiaţi. După lectura ei nu mai ai sentimentul că poezia poate fi scrisă oricum, căci pînă li neglijenţele la Nicolae Leahu sunt bine şi meticulos studiate, regizate cu migală, deci constrînse la funcţionalitate şi efect estetic. Sunt, cu alte cuvinte, intenţionate!

Am putea spune, pe un plan mai larg, de la o altitudine ce permite generalizarea, că întreg textul Personajului este intenţionat, comis cu bună ştiinţă, ceea ce vrea să însemne că e străin de spontaneitate.

"Substrat de răceală matematică", "un exces de mijloace", "umbra teoreticianului se aşează imperceptibil peste suprafeţele dominate de bogăţie cromatică", "o desăvîrşire alexandrină"… Modificate puţin, pentru a se încadra altui context, aceste sintagme din Baconsky sunt valabile şi în cazul lui Nicolae Leahu. Aceeaşi răceală matematică (eu o numeam artizanală), aceleaşi exces de mijloace şi - ca să mai citez o dată pe Baconsky - aceeaşi "desăvîrşire care handicapează emoţia". Altfel spus, preeminenţa categorică, despotică a esteticului. "[...] prefer - zice în continuare Baconsky - sărăcia lui Klee şi monotonia lui tulburătoare, care te face să taci şi să cobori încet în tine însuţi ca într-o lume necunoscută şi să-ţi aduci aminte de cine ştie ce fapt rătăcit, de cine ştie ce întîmplare reală sau poate imaginară, care te va urmări totdeauna"… Şi mai departe: "fiecare ton, fiecare nuanţă e o silabă miraculoasă ce modulează un sentiment niciodată trăit îndeajuns…"

Aserţiunile se probează neaşteptat de mult - şi de exact - şi în cazul lui Nicolae Leahu. Mi-aş putea scrie cronica, preluîndu-le cu minime modificări. "Estet fără izbăvire", mai spune Baconsky… [...]

Sîmbătă, 7 iunie

[...]Tehnicianul se vădeşte în permanenţă, estompînd poetul. Emoţia este puternic concurată de expresie la Nicolae Leahu. [...]

A spune în chip onest, urmărind mereu compatibilitatea dintre intenţie şi expresie şi animat, totodată, cu urgenţă niciodată diminuată, de imperativul comunicării. Tranzitivitatea în critică trebuie să prevaleze, indiscutabil. Să scriu sub imperiul acestui precept, de aici încolo…

Ce face, deci, Eugen Simion, care este procedeul său predilect sau metoda sa cea mai frecvent aplicată? El observă iterativul, elementele ce se repetă; le eşalonează şi din juxtapunerea lor deduce tema; iar de aici extrage figura spiritului creator. O succesiune de operaţii. Criticul pleacă de la text, extrapolînd continuu, punînd lucrurile şi noţiunile într-o relaţie sinonimică. La capătul seriei adastă numaidecît o concluzie, de obicei una valabilă.

Parnasianism, neo-parnasianism - la Nicolae Leahu? Trebuie verificat…

Un fel de Conachi, însă infinit mai complex, superior ironic, dar cu aceeaşi anvergură a sentimentalităţii. [...]

"Ating jenat emoţiile de ieri" - versul este simptomatic. Nicolae Leahu are o prea mare conştiinţă a expresiei. El, aidoma lui Mircea Cărtărescu, nu poate spune, simplu şi franc, "te iubesc", deoarece e terorizat de ideea că sintagma a fost rostită anterior de altcineva: experienţa scripturală îi domină experienţa ontologică. Însă are nostalgia frusteţii, a genuinului imaculat:

"mă trăiesc înapoi - te plînseşi [...]

Temperatură destul de ridicată: 38º, pe tot parcursul zilei. Ce însemnează jocul întîmplării şi mai ales slăbiciunea de a ceda unei invitaţii! Dar parcă aş fi putut? Am o ereditate deloc potrivită în această privinţă…

Să purced deci la redactarea cronicii… Însă nici forţe, nici idei!…

Fireşte, nu vreau să afişez (nici nu mă simt în stare, ca să nu mai spun că îmi este cu totul repulsivă!) o lectură teoretic angajată. Vreau pur şi simplu să traduc într-un text coerent şi bine articulat (atent nu numai să comunice, dar şi la modul mesajului său) impresiile mele de lectură.

Ce ar trebui să spun? Ziceam de emulaţie, la început. Aş putea continua, deşi acum mai importantă mi se pare ideea spiritului calofil. Artizanul superior. Obsesia protocronicităţii, a anteprimordialităţii. Giuvaiergiul. Lucrătura artizanală. Balansare între ficţiunea textului şi prezentul imediat al scriiturii. Conachi!

Mediul de conjugalitate paşnică, jucăuşă, idilică - acesta e mediul poeziei sale. Nicolae Leahu, încă o dată, e un Conachi modern. [...]

Încă o dată (în continuarea spuselor deja bătute la maşină), am avut o zi grea, dată fiind temperatură excesivă ce s-a menţinut, fără a diminua, tot timpul. Fireşte că n-am lucrat deloc asupra cronicii (exceptînd relectura unor poeme şi consemnarea unor impresii). Şi am atît de puţin timp la dispoziţie! Aş vrea să reuşesc, totuşi, căci dincolo de toate ororile cotidiene - legate de indigenţă şi lipsa de orizont - a face critică (la forma ei foiletonistică mă refer) e singurul lucru important.

Nicolae Leahu rezumă aici o întreagă tehnică şi am impresia că, din acest punct de vedere, Personajul său este tot ce se poate gîndi mai bun.

Sîmbătă, 14 iunie

Temperatura nu mă slăbeşte, alternînd doar cîteva diviziuni cu altele, însă ţinîndu-mă sub presiunea aceluiaşi sentiment general de apatie şi prostraţie. Şi trebuie să termin cronica - care a devenit o chestiune de onoare deja… [...]

"Exuberanţă indiscretă a vitalităţii organice" (M. Ralea). Ralea judecă poezia în funcţie de dozarea sîngelui, esteticul în concepţia sa este condiţionat de fiziologic… N-ar fi un punct de vedere chiar aberant…

Poezia lui Nicolae Leahu dă o impresie de robusteţe mecanică. Ea pare elaborată de calculator: impecabilă şi sprijinindu-se cu fiecare trop pe cîte un concept estetic. Dincolo de stratul baroc al expresivităţii, descoperi o armătură foarte complicată - şi practic inatacabilă - de precepte teoretice. [...]

Adevărat fapt de scandal: cronica mi s-a oprit în loc şi nu se dă urnită nicidecum. Simt ideea, o adulmec, dar o scap tocmai atunci cînd cred că am prins-o. [...]

Figura celui care semnează Personajul din poezie are, ea însăşi, toate accesoriile indispensabile unui personaj: este expresivă şi memorabilă, cu o notă particulară de preeminenţă chiar asupra omologului său estetic. Un trup mătăhălos, de vlăstar crengian, mişcîndu-se totdeauna cu lentoare şi gravitate, ca un bloc de bazalt transportat manual (şi dificultăţile se pot lesne ghici!) spre soclu; o barbă îmbibată de aromele unei aspre medievalităţi, tulburînd imaginaţia cu sălbăticia ei geologică (desenul grafic de pe coperta a patra a volumului stăruie anume pe această senzaţie a dezordinii stihiale); o cătătura gata oricînd să comită o cascadă de indiscreţii, dovedindu-se un aliaj bine vitrificat de curiozitate, sfiiciune (mergînd aceasta pînă la substrucţia unui complex irefragabil) şi… aroganţă benignă.

Cînd tace, acest personaj pufăie cu sublimitate din ţigară, nuanţînd ceva infinitezimal. Cînd vorbeşte, debordează. Nu am în vedere obişnuita facondă prin care încearcă unii a se impune, ci capacitatea de a face concomitente în discurs registrele limbii. Vorba sa nu este orientată doar practic, ci foarte adesea şi într-un sens suficient sieşi; şi cine a avut ocazia să-l asculte, a putut remarca, sub stratul strict funcţional, tranzitiv al cuvintelor, instinctul autoreferenţialităţii. Nicolae Leahu este un producător nativ de calambururi şi de sintagme sau de cuvinte obţinute prin estropierea spontană a formei lor iniţiale. Facultatea ar rămîne numai o trăsătură agreabilă de caracter, de domeniul amuzamentului sau al facilităţii amabile, dacă nu s-ar amplifica teoretic, iată, printr-un studiu aplicat şi de proximă finalitate asupra postmodernismului. Regimul său inerent este, aşadar, spectacolul perpetuu, de la apariţia propriu-zisă, încadrată impunător (am spus!) în peisajul cetăţii, la discursul în sine, interferînd în culori

Este şi regimul Personajului, deşi trebuie observat imediat că acesta, moştenindu-i vigoarea şi robusteţea, nu preia şi din spontaneitatea părintelui său, încît cele două, din calităţi organice, raportabile dinamicii vii a spiritului, se transformă aici în însuşiri ce caracterizează roca. Mişcarea, fiindcă tot a venit vorba, e aici un proces finit, tehnic reprezentabil, după cum sculptorul poate sugera, dăltuind în piatră, celeritatea sau amintirea fluă. Imponderabilele lui Nicolae Leahu sunt manufacturi abile. De aici o aspră nostalgie a frusteţei, a genuinului imaculat:

"mă trăiesc înapoi - te plînseşi -
privirea nu-mi încape în ochi
şi se prelinge pe cer
alerg cu picioare mai mici
dinspre şpalt spre homer"[...]

Psihanalizabilă (în măsura în care se pot pronunţa pe acest teren propoziţii credibile!), ar putea să aibă în filigran un efect compensatoriu. În orice caz, din acest, să-i spunem, afect răsare o întreagă imaginaţie a anteancestralităţii şi un fel de teorie infuzată în metafore, pe care, spre a evita termenul de protocronism, pervertit de o experienţă improrie, aş defini-o (cu riscuri de tautologie asumate!) ca protoprimordialitate. Modul de a gîndi poetic al lui Nicolae Leahu este, deci, extrem de intrepid. Pre(facerea) [...] ne prezintă în sensul acesta o dialectică îngenioasă, inducînd în "epoca precerebraliană" ticurile familiarităţii cotidiene, cu un profit de dezinvoltură extrem de propice culturii de intertextuaităţi ce cotropesc vivace poemul. [...]

Luni, 16 iunie

Îmi regret de multe ori neobligativitatea - cea care conturează atîtea breşe în jurnalul meu… Nu este cel mai bun mod de a reîncepe notaţiile în el, desigur, dar e unul posibil, îl accept - în lipsa unei idei mai potrivite - şi purced mai departe…

Sînt multe de spus, fireşte, şi, ca de obicei în asemenea situaţii, le voi spune în mod telegrafic. Întîi cronica. A rămas într-o fază nedefinită, undeva la jumătatea intenţiilor mele. Ceva, deocamdată nu-mi dau seama ce anume (nu pot capta într-un cuvînt, vreau să spun), se întîmplă de nu pot depăşi impasul. E ca un blocaj aproape fizic: dincolo de ultima propoziţie bătută la maşină altele nu mai apar, oricît de mult meditez. Şi am încălcat orice termen, V. G. nu ar crede nimic din ce i-aş spune şi ar fi - chiar - adevărat…

Post-sciptum. Nu încerc să epatez pe nimeni, publicînd acest fragment de jurnal. De altfel, nici nu l-am scris în vederea publicării. Eram, în 1997, foarte chinuit, ceva în destinul meu trebuia să se producă (nu s-a mai produs) şi redactarea jurnalului, înţeleg acum, era modul meu de a mă proteja de intemperii. Nu citisem la vremea aceea - hélas! - Nu-ul ionescian, nici jurnalul lui Sebastian nu-mi era cunoscut, ca să am conştiinţa unor modele, conştiinţa preeminenţei lor. Scrisesem - această cronică a cronicii, în fapt cronica efortului de comprehensiune - pentru că, exact, aşa îmi venea mai uşor să înţeleg. După o spusă a cuiva, facultatea de a gîndi mi s-a substituit facultăţii de a scrie… Pe urmă totul a devenit, nu ştiu cum, lipsit de semnificaţie şi fără să-mi dau seama, am pătruns într-o zonă gri, prelungită incomensurabil de mult… Prin februarie a.c., profitînd de o răceală cruntă, mi-am căutat, într-o doară, printre hîrtii. Ceea ce am descoperit (la fragmentul de mai sus mă refer, desigur) era un eseu în latenţă. Dacă m-am încumetat să-l “drenez” din apele unui text mai mare, este pentru că sper astfel să sparg cortina de bazalt a prostraţiei…

Gh. N.

(30 iunie 2000)