Despre Ceauşescu, interogativ

N-am cum să neg: vremea jurnalismului literar, cum spune undeva (în „Dilema veche”, bineînţeles) Mircea Vasilescu, a trecut, dar tot te-nfiorezi atunci cînd, printre rîndurile anodine, scrise lăbărţat, sau după desişul de gafe şi expresii improprii (efect, desigur, al unei prea îndelungate aserviri idiomului slav, infuzat deja în structuri şi grevîndu-ne de acolo mentalul), dai de pulsul personalităţii, simţi respiraţia caldă a unei entităţi. Oh, dar nu stau să observ, futil-retoric, că fenomenul e cam rar p’acilea, rarisim chiar; nici nu zăbovesc să mă-ntreb – în chip sadomasochist – ce mustrări sfîşie cu această ocazie conştiinţa facultăţilor de jurnalism… Am băgat însă mai demult seamă că rudimentarismul presei noastre e însoţit aproape invariabil de obedienţă şi lipsă de scrupule (ceea ce, la o adică, poate sugera existenţa unui arc voltaic între stil şi morală; sau dacă nu, măcar între corectitudine şi deontologie: o temă de viitoare doctorate…).

Să strunesc însă divagaţia: mă refeream la un reportaj mai puţin obişnuit, apărut vinerea trecută în „Timpul”, sub semnătura lui Pavel Păduraru. I-am citit pînă acum cîteva anchete: extrem de bine documentate dar mai ales extrem de temerare – pe fondul reticenţelor la care se mai dedă breasla din cine ştie ce oculte raţiuni pecuniare… Textele, cu toate acestea, nu depăşeau un anume nivel, să zic mediu: impecabile, dar parcă fără nerv, într-o limbă corectă însă impersonală. Ceea ce ziaristul semnează de astă dată are, surprinzător, valoarea unui mic eveniment în cuprinsul genului şi, mărturisesc, mă trimite cu gîndul la reportajele lui Brunea-Fox sau ale basarabeanului Alexandru Robot. Atmosferă, coerenţă, o dicţiune oarecum detaşată, care nu cruţă nuanţele, propoziţii scurte, percutante, muşcînd precis din realitate: toate ingredientele unei reţete care întreţine lectura fără a te agresa, fiind, în acelaşi timp, cît se poate de instructivă. Un material firesc, organic, din care n-ai putea expurga mai nimic…

Este vorba – mare atenţie! – de o vizită la mormîntul lui Nicolae Ceauşescu. Opţiunea pare bizară pentru un basarabean, dar trebuie să vă spun, la ureche, că reporterul e dublat în subsidiar un excelent romancier, are deci ochi nu numai pentru senzaţii, ci şi pentru amănunt şi ştie – asta se vede cu ochiul liber – să disemineze conceptul în tramă, să facă din fapt o idee. Nu mă hazardez să repovestesc, materialul putînd fi consultat pe site-ul cotidianului. După un slalom printre detalii (cu dulăi care „mi-au interzis să-l văd pe tovarăşul şi m-au alungat de la poarta cimitirului Ghencea”, cu cei „vreo zece chinezi” care se ploconesc împuşcatului şi fotografiază în dispreţul interdicţiei etc.), avem, în fine, explicaţia temei. Citez alineatul în întregime, pentru frumuseţea lui morală şi pentru rigoarea pe care şi aici, între cele două rîuri, o putem cîteodată dovedi: „«L-am împuşcat, dar acum îl regretăm…». Asta mi-a spus-o bătrînul fără dinţi din cimitir. Regret că Ceauşescu nu mai e? deloc. Regret ticăloşia unora dintre noi, care ne declarăm acum patrioţi, iar altă dată eram slugoii comunismului, pe cînd Ceauşescu nu s-a sfiit să-i spună lui Brejnev că Basarabia e pămînt românesc. Mai regret că i-am pus stea pe cruce, fiindcă Ceauşescu ar fi ales doar una din două. Îmi pare rău că Ceauşescu a fost comunist şi a comis nelegiuiri strigătoare la cer, dar nu mai puţin mă îngrijorează faptul că noi, românii, un popor cu tradiţii creştine, am omorît doi oameni în ziua de Crăciun, iar crima ne-a bucurat ca pe nişte anticrişti”…

Nu mă încumet să judec un subiect atît de sensibil şi, în bună măsură, încă, controversat. Dar ideea felului în care este sau poate fi privit dinspre această parte a Prutului nu-i deloc, după cum se vede, lipsită de interes. Mai curînd decît punctul de vedere al Occidentului, emergent din altă sensibilitate şi tributar altor criterii, optica acestei părţi de românitate poate spune ceva profund (şi, ca în cazul de faţă, frapant) despre natura noastră originară. Fostul dictator joacă, în fine, un rol pozitiv: reprezintă un motiv de interogaţie morală…