Capul lui Moţoc, din nou!

„Explozia urii”, titrează, cu litere albe, mari, pe un fundal negru ca smoala, „Jurnal de Chişinău”, în vinerea de după deflagraţia din centrul Chişinăului. Din Chişinăul unei foarte curioase mutaţii morale, m-ar tenta să adaug, în chipul unei teze către care par a se îmbulzi, delaolaltă, fapte şi idei, consideraţii etice şi – horribile dictu! – raţiuni politice, în aceste zile străbătute val de angoase şi incertitudine, sabotate cînd de un scepticism virulent, cînd de o blazare efeminată.

Cum paserea piere cel mai bine, ca să nu zic „mai elocvent”, pre limba ei, recensămîntul ideativ cuvine-se făcut preponderent cu materialul clientului, din citatele cui îl are. Mă refer la conspectul (aşa l-aş defini) opiniilor exprimate, chiar a doua zi, în cadrul unei ediţii speciale a „Jurnal TV”, de către doi analişti politici (Petru Bogatu şi Nicolae Negru) cărora, la rigoare, le-aş fi imputat, pînă mai ieri, doar sicitatea stilului, necum percutanţa ideilor ori forţa discernămîntului. Despre cel de-al treilea invitat al ediţiei – generalul în rezervă Anton Gamurari (de ce nu Hămuraru, dacă tot sîntem români şi punctum?) – nu ştiu să zic, deşi cutumele arată că şi epoleţii pot fi, cînd e cazul, sfînt trup şi hrană sieşi…

Cei trei ar fi spus, în esenţă (citez din şapou), că „explozia de miercuri seara din Piaţa Marii Adunări Naţionale este un act antinaţional, antiromânesc” şi că „vinovatul moral de producerea exploziei este Partidul Comuniştilor”. Dar abia en détail, bineînţeles, unde şi fonemul cîntăreşte uneori cît proiectilul, se vede mai clar amploarea… hai să zic, sub beneficiu de inventar: patosului democratic. Facem sonorul mai tare şi apropiem imaginea: „Sînt suficiente argumente de a intenta dosar penal pe numele lui Vladimir Voronin, pentru instigare la ură interetnică” (Petru Bogatu); „… PCRM duce un război direct cu noua putere” (Nicolae Negru); „…dacă există o legătură directă între PCRM şi explozia din PMAN, acest partid ar trebui să fie tras la răspundere”. Oricum, „sînt semnele unei conspiraţii” şi generalul crede că poate explica „explozia din ziua Hramului capitalei prin faptul că acum în structurile de forţă se duc lupte interne”, că, altfel zis, deocamdată „au fost numite primele persoane, aparatul de jos rămînînd antinaţional”. Şi venind vorba de cadre (care decid totul, cum zicea odată Gorbaciov), normal că memoria culturală îţi livrează soluţii infailibile (de-ar fi să ne amintit de treijşaptele veacului trecut şi ce a mai urmat): „Cei care au sprijinit un clan nu s-au schimbat, nu pot acum să respecte legea”, motiv pentru care „actualul Guvern trebuie să se mişte mai repede şi să facă curăţenie în instituţiile publice”. Nu de alta, dar „mă tem că dacă aceşti oameni din fosta guvernare nu vor fi potoliţi, lucrurile ar putea degenera” (Petru Bogatu). Suspecîndu-l, probabil (avant la lettre, cum ar veni!) de oareşice şovăieli în această nobilă (na, că am şi tastat!) privinţă, analiştii îi dau emfatic cu poveţe: „Unele lucruri trebuie făcute cu mai multă hotărîre” (Nicolae Negru), „…noua putere trebuie să dea dovadă de curaj şi luciditate politică” (Petru Bogatu)…

Sunet mai mic şi zoom aşijderea: ce bate la ochi este frecvenţa – cam mare, chiar şi pentru statutul unor analişti politici, oricît de reputaţi – a verbului a trebui. Guvernul e, practic, somat să ia măsuri de reprimare împotriva PCRM, a „aparatului de jos” (otova şi fără cercetare!) şi presei afiliate comuniştilor (care „mass-media trebuie să răspundă juridic, ca şi PCRM, pentru că există instigare la ură, ameninţări”, drept care „trebuie introduse modificări în legislaţie, ca aceste elemente de propagandă să fie oprite”). Adică, în traducere nici măcar humoristică, să-i pună pe comunişti în afara legii, să opereze epurări de personal şi să suspende presa ce-i stă acum, prin forţa ultimului scrutin, în opoziţie. N-ar fi rău, la o adică. Dar, poate, ne formalizăm măcar, mai întîi? Scoatem, dacă avem de unde, nişte probe, facem un proces, fie şi cu tam-tam, dacă ţinem morţiş să zguduim tîrgul. Altfel „impresia că noua conducere nu poate gestiona situaţia convine comuniştilor care ar putea aduna dividende politice”, logică în sine, se poate iute preschimba în bănuiala că situaţia respectivă îi ridică, de fapt, mingea la plasă chiar AIE-ului care, cu o singură grenadă, trimite PCRM-ul în istorie şi face loc în structuri propriei clientele: curat afacere, stimate reguli democratice! Graba de a inculpa – într-o fază cu totul preliminară – şi nerăbdarea cu care sînt reclamate – apriori! – măsurile punitive sînt şi suspecte, şi ridicole. Pipa aceasta o fuma, ştim bine, încă tătucul Stalin. Una peste alta, este stupefiant să constaţi cît de repede s-a sumeţit fosta presă de opoziţie şi cu cîtă voluptate cere ea – intrepretă pînă mai acum vreo două luni a fix aceluiaşi rol – capul lui Moţoc. Dacă am rîs cîteodată cu lacrimi de pretinsa democraţie a comuniştilor, comunismul liberal-democrat îmi face o sinceră oroare…