Capra face, oaia trage

Mingea, de-acum încolo, e în jumătatea de teren a Europei! Cam ăsta e mesajul celor două opinii aşa-zicînd experte (una aparţine lui Dan Dungaciu, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, cealaltă e semnată de Victor Chirilă, director executiv interimar al Asociaţiei pentru Politică Externă, şi este preluată din „Dilema veche”, nr. 290 pe anul curent), inserate în „Timpul” din 25 septembrie.

Primul, într-un limbaj precis şi bine nuanţat, celălalt, într-un stil mai arid, oarecum protocolar, dar angajînd deopotrivă o cohortă întreagă de considerente şi principii, pasează Uniunii Europene responsabilitatea „transformărilor interne dictat de integrarea europeană”.

„Pasează” e, desigur, un fel cam vehement de a spune. Dar sensul ultim către care converg cele două articole acesta este. Tonul – neobişnuit de ferm, chit că se mişcă riguros în limitele urbanităţii – denotă, cert, o anume nerăbdare, chiar un soi de febrilitate pe linia, încă difuză, a orizontului de aşteptare. Păstrînd proporţiile (într-un joc ad-hoc de-a similitudinile), s-ar putea spune că are, afectiv, valoarea unei somaţii. Propoziţii ca „este timpul ca UE să înţeleagă că procesul de integrare europeană va rămîne doar o afacere între Bruxelles şi Chişinău, neglijînduş-se aşteptările cetăţenilor de rînd, orice iniţiativă, oricît de bună ar fi ea, va fi sortită eşecului”; sau ca: „Viitorul acord (de asociere la UE – Gh.N.) trebuie să corespundă aşteptărilor cetăţenilor RM şi să estompeze deficienţele structurale ale PEV (Politicii Europene de Vecinătate) şi Parteneriatului Estic. Procedînd astfel, UE va ajuta societatea moldoveană, va deveni motorul principal al transformărilor interne dictate de integrarea europeană” (Victor Chirilă), asemenea afirmaţii, spre a-mi relua gîndul, ascund, în fundal, un început de radicalizare. „Trebuie” şi „este timpul” – adresate unui for de care ni se leagă un car de nădejdi – devin, după cum se vede, cuvinte de ordine în această etapă. Fac deocamdată abstracţie de faptul că aparţin unor extranei (formal, cel puţin): reproducerea lor este şi o asumare (deşi, mărturisesc „păcatul”, mi-ar fi plăcut să citesc propoziţiile respective sub semnăturile unor intelectuali crescuţi şi formaţi aici, măcar şi pentru că jăratecul, odată şi odată, trebuie luat şi cu mîinile proprii).

Este, bineînţeles, evident că Uniunea Europeană, acum după ce comuniştii s-au garat înşişi pe linie moartă (mă întreb cum ar fi evoluat lucrurile dacă, la 5 aprilie, cînd îi lipsea doar un mandat pentru a se menţine la putere încă patru ani, Voronin s-ar fi purtat mai puţin arogant, chiar spăşit, menajînd susceptibilităţile şi orgoliul – firesc – al Opoziţiei?), nu poate rămîne în expectativă. Logica situaţiei de aici, de pe o parte, şi valorile pe care le proclamă, pe de alta, constrîng autoritatea europeană la o asistenţă eficace mai ales în perioada imediat următoare. Dan Dungaciu are, în spiritul unui Moromete, teribil de multă dreptate cînd susţine că „prima etapă a guvernării nu poate fi una grandioasă, nu înseamnă demararea unor proiecte de reforme radicale, ci trebuie să ţintească un lucru pe care l-am sugerat deja: poştaşul să bată la uşă de fiecare dată cu tolba plină de pensii şi salarii”. Acesta e punctul nevralgic, judecata electoratului, mai cu seamă în partea sa „arondată” PCRM-ului, fiind iute şi… eminamente digestivă. Căci Alianţa pentru Integrare Europeană poartă în cîrcă faima spurcată a fostei Alianţe pentru Democraţie şi Reforme, de la finele deceniului trecut. Sau, cum spune analistul: „conştiinţa publică rămîne încă puternic îmbibată cu dificultăţile de atunci pe care le trece, grăbit şi abuziv, strict în contul guvernării din perioada 1998-2001”. În situaţia acesta, tergiversarea plăţilor şi eventualele disfuncţionalităţi în timpul iernii (adevărata piatră de încercare!) vor umple nemăsurat contul – de imagine şi de credibilitate – al PCRM. Deloc paradoxal deci (şi aproape nostim!): AIE-ul nostru şi UE-ul de încă după orizont s-au pomenit după anticipate legate ombilical, eşecul celei dintîi însemnînd în acelaşi timp şi ocara celei din urmă. De voie, de nevoie, pensiile în RM sînt, pentru luni bune de-acum înainte, apanajul şi prima grijă a UE: „Bulversarea acestei Alianţe înseamnă ratarea proiectului european în stînga Prutului pe cel puţin două generaţii”…