O zi porcină

Vă spune ceva toponimul „Magadan”? Sînt aproape sigur că nu. Dar nici în partea aceasta de Prut prea puţin ar sugera, de pildă, cuvîntul „Aiud” sau „Jilava” ori „Gherla”. Asemenea cuvinte cer neapărat o minimă iniţiere istorică, sînt, implacabil, chestiuni de cod cultural şi, după felul în care inhibă cîteodată interlocutorul, se poate înţelege cum malformează istoria în particular, ce efecte are politicul asupra conştiinţei (şi în fond a culturii).

„Magadan”, spre a-mi relua gîndul, ni se asociază, în mod curent, cu un fief al interlopilor – tărîm unde proliferează asasinii, violatorii, mutrele patibulare. Cuvîntul sună – pentru cine ştie exact ce evocă – lugubru, pune în mişcare o întreagă mitologie a turpitudinilor şi abjecţiilor umane, îţi dă, pe şleau, fiori reci, deşi are, în acelaşi timp, o paradoxală aură de sublimitate, trimite spre un underground al crimei şi ororii, unde capătă – grotesc dar perfect explicabil, dacă ţinem cont de logica frustrării – un blazon de nobleţe.

E, în realitate, după cum se ştie, un oraş portuar din regiunea omonimă a Rusiei. Totuşi, cînd pronunţi „Magadan”, rosteşti subsecvent şi „Kolîma”: regiunea unde, sub Stalin, erau trimişi prizonierii în lagărele de muncă forţată, oraşul fiind atunci, în sensul acesta, un centru de tranziţie.

Ei bine, cine m-ar crede că în momentul acesta scriu într-un local care chiar aşa şi se cheamă: „Magadan”? Şi că, din difuzoare, peste mese se revarsă un comentariu alert, poantilistic, în cea mai fluentă limbă română, de la Kiss FM? Mai zilele trecute aici se dădea ceva cu Hruşcă – complet neverosimil pentru soiul de muşterii care obişnuiesc să frecventeze barul (foarte respectabil, de altfel, cu Wi-Fi şi cafea cum scrie la carte, credeţi esofagului versat).

Dar de ce mă tot mir eu aşa? Dacă străbaţi cîteva cartiere mai spre margine, poţi intra într-o pizzerie numită tot muscăleşte „Barin” (ceea ce ar însemna, potrivit unei accepţii, „stăpîn”, „boier” şi, la rigoare, te poate transporta în lumea lui Cehov sau Tolstoi). Să mai facem cîţiva paşi, fiindcă şi onomastica, după cum am văzut, hrăneşte morala, ba uneori chiar o ghiftuieşte. Dăm peste un soi de castel, cu turn, cu o terasa potopită de crengi stufoase: arhitectură nelipsită de gust, trădînd un anumit rafinament al arhaicităţii. Cînd te apropii, poţi să auzi fie „Ramstein”, fie – stupefiant – Grigore Leşe. De unde însă pînă unde denumirea „Iar” – rîpă sau ponor în rusă?

Păi, cam tot de acolo de unde ne-au venit, să zicem, Stoianovca, Elizavetovca, Cobîlca, Maximovca, Ciobanovca (!), Ziolotievca, Medveja, Ţîganca, Vişniovca, Pocrovca, Maramonovca, Pervomaiscoe, Molovata, Alexeevca, Constantinovca, Natalievca, Ferapontievca, Crasnoarmescoe, Romanovca, Camenca, Calaraşovca, Rubleniţa, Semionovca, Viongradovca şi, vai, lista poate fi continuată încă mult şi bine!

Mîine (adică azi, ca să dau impresia de coincidenţă a scrisului cu trăirea) e 31 august, „Limba noastră”, cum zice people-ul p’acilea, în fapt sărbătoarea Limbii Române, o zi care mă umple, sincer vorbind, de frustrare şi silă. Am scris şi cu alt prilej, mă repet constrîns de evidenţa uneori de-a dreptul halucinantă a lucrurilor: ce ironie să le tragi pelticilor o sărbătoare a limbii! Să sărbătoreşti limba română într-o ţară ai cărei cetăţeni nu doar că o vorbesc aiurea, dar o şi contestă ori de cîte ori le aminteşti cum se numeşte!

O să-i văd mîine pe toţi delaolaltă: muscali răzgîiaţi şi aborigeni rudimentari, unii blonzi, alţii mai smoliţi, îmbibaţi morţiş cu bere, vodcă şi tabacioc, bucuroşi nevoie mare de pleaşca pe care nişte intelectuali penibili le-au pus-o la un moment dat direct pe pîntecele lor bine dospit: o zi în care ignoranţa crasă, lipsa desăvîrşită de scrupule, bădărănia patentă vor sta pe fesele lor opulente şi vor benchetui întru „slava” celui mai umilit dintre idiomuri. Nu că m-ar tenta poantele teribiliste, dar realitatea, stricto sensu, în bună parte asta e: ziua Limbii Române în Basarabia ultimilor douăzeci de ani a fost o zi porcină…