Acasă…

Halucinant: deşi au trecut mai bine de douăzeci ce ani, curtea e riguros aceeaşi: fără nici un pom, fără pic de iarbă, absolut insipidă şi dezolantă. Curte asiatică, în care se cutremură mărunt, la adierea vîntului, o pătură subţire de nisip albicios. Portiţa e, de asemenea, aceeaşi, amănunt cu amănunt, de la clanţă la săgeţile care închipuie o linie improbabilă de apărare. Pe dreapta, într-un fel de şopron mai spoit, încălzit probabil şi azi cu lemne şi cărbuni, pe vremuri se afla secţia traduceri. Aici, Pridunaiskaia iskra, care se redacta în casa mai arătoasă de vizavi (şase odăi dispuse simetric de-a lungul unui coridor cu duşumele scîrţîinde), devenea Scînteia dunăreană, în chiriliţă, bineînţeles, dar, în acelaşi timp, într-un tiraj comparabil cu cel al originalului.

Îl caut pe Dobreanski, şeful secţiei agricultură, odinioară. Era un om scund, îndesat, cu faţa rotundă şi rumenă, chel, dacă memoria nu mă dă de sminteală. Se întorcea de prin deplasări pufăind, se aşeza la masa lui de lîngă geam şi începea să scrie febril cu un pix de 35 de copeici. Avea o caligrafie cam lăbărţată, făcea litere mari: pe o foaie A4 abia de-i încăpea un alineat. Acoperea astfel, în grabă, două, trei pagini, apoi revenea, ştergea nervos pasaje întregi, trimitea cu săgeţi şi tot felul de linii spre alte foi, unde ideile se regăseau într-o formulă mai coerentă. Nu ştiu cîţi ani avea atunci cînd mă luase aşa-zicînd în primire: proaspăt absolvent al Filologiei chişinăuiene, fără a fi scris un rînd la ziar şi, culmea, încă în limba rusă! O făcea însă pe mentorul cu mult aplomb: mi-am redactat prima ştire (despre nişte godaci care creşteau aidoma lui Făt-Frumos: într-o zi cam cît într-un an, prilej de noi şi infatuate divagări despre superioritatea sistemului sovietic faţă de cel capitalist) de vreo zece ori, pînă am atins baremul exigenţelor. N-am învăţat de la el mare lucru, dar tenacitatea sa m-a impresionat: avea ceva de buldog în ea, respira un soi de forţă crîncenă şi părea inepuizabilă.

Nosaci, fostul redactor-şef, a răposat, zice mămica. Avea şi el, pe cît îmi amintesc, studii filologice (profesor de limba rusă, mai exact) şi fusese numit de comitetul raional de partid în fruntea redacţiei. I-am citit o relatare amplă de la nu ştiu care adunare de partid, cu o punere interesantă în scenă, nelipsită de un anume tîlc dramatic, cu replici ţepene… Tu ştii, m-a întrebat în timp ce semna ordinul de angajare, de ce nacealnicii au mese atît de mari? (Şi, într-adevăr, avea un birou cît toate zilele, închegat din lemn de stejar – tipică mobilă stalinistă, făcută să dăinuiască mai mult ca veacul). Nu, am bîiguit. Nu-i nimic, mi-a zis rînjind, o să vezi atunci cînd va trebui să încasezi primul perdaf…

Mirosul din interior e acelaşi ca pe vremuri, moleculă cu moleculă, aş putea să jur! Un miros ciudat, indefinibil: olfactiv şi fabulos delaolaltă, intens epic! Un miros care mă transportă instantaneu într-o tinereţe uşor debusolată, cu Gorbaciov, Elţîn, cu faimoasa plenară a 19-a a PCUS, cu aparatele în care, dacă băgai o copeică, primeai un pahar de apă gazoasă, rece ca gheaţa; cu Lakomka, cafeneaua unde puteai mînca cea mai bună îngheţată de pe mapamond…

În fond, Reniul, un port de importanţă unională, cum era catalogat pe timpuri, a rămas neschimbat. Cîteva localuri, nici ele foarte arătoase, în centru, şi cam atît. În parc, dacă te aventurezi, dai la un moment dat de statuia lui Lenin, ţinîndu-se de reverul unui sacou peste care atîrnă greu un palton descheiat. Pe soclu, stema Uniunii Sovietice, cu proverbiala steluţă şi nu mai puţin sacramentalele seceră şi ciocan.

Paşii mă duc involuntar peste calea ferată, chiar pe malul abrupt al Dunării. Pe aici alergam dimineţile, spre portul unde mai stăruie în zare macarale uriaşe, imobile ca nişte trepiede marţiene. Aerul e încins dar limpede şi malul celălalt, năpădit de verdeaţă, se vede foarte clar. În dreapta, chiar pe linia orizontului, suspendă podul spre Galaţi. Arareori, silenţios şi, după cum mi s-a părut, flegmatic, trece cîte o barjă: exact ca în copilăria mea.

Am stat trei zile la mămica, fără internet şi ziare, într-o dulce zăbavă a rememorării, şi am uitat, pasămite, cu desăvîrşire de anticipatele noastre. L-or fi ales pe Lupu preşedinte? S-a făcut Filat premier? Copacii toropiţi de pe marginea drumului păstrează tăcere…