Un germene sceptic. În fine!…

Vestea săptămînii, chibiţi de toate calibrele: euforia a început să facă primele fisuri. Mă refer, desigur, la euforia post-constituire, cînd parcimoniosul comunicat a străbătut ca o tempestă printre neuronii inflamaţi şi sufletele exaltate. Unii, mai slabi de înger (trăsătură absolut înduioşătoare în context), au văzut aievea, amănunt cu amănunt, „viitorul decent” şi, fireşte, democratic, promis în trecutele campanii de corul liberalilor. Cu (iertaţi-mă că stărui, dar limba dulce creează instantaneu dependenţă, ştiţi bine înşivă) salarii robuste şi plătite la timp, cu întreprinderi care funcţionează cu program deplin şi măcar se fac că respectă normele de salubritate, cu şcoli în care dascălul nu mai face negustorie şi – aspect de principiu – cu toţi fiii rătăcitori readuşi la vatră de prin improbabilele portugalii şi moscove, angajaţi şi chivernisiţi cum şede mai bine unui stat paternalist şi iubitor de contribuabili.

Viziunea aceasta intens onirică a umplut cavităţile mai multor zile de după apariţia Alianţei pentru Integrarea Europeană. Ca orice om care, răpus de sete, mai ancorează la vreo terasă, spre a-şi alina suferinţa cu ceea ce preconizează mercurialele, m-am băgat la muşteriii din preajmă cu subiectul în chestie. Pentru că ăsta-i blestemul scriptorului: cît trăieşte, să facă sondaje (de opinie) şi excavaţii (de mentalitate). Apoi iacătă ce-mi fu dat să constat în proximitatea temporală a apariţiei cu pricina: nici un suflet sceptic, măcar de leac, cît să se poată întrupa noţiunea. Tot fericiţi şi triumfători, spirite redutabile, pe care mareea crizei nu le mai poate afecta, blindate într-o beatitudine inexpugnabiă…

Intrigat, m-am mutat la terasa următoare, tot atît de insidios şi prospectiv. Ei bine, diferenţa, vorba lui Tudor Arghezi, nici n-a irizat! Şi pe măsură ce numărul localurilor sporea, mai distinct şi mai acaparator sentimentul orwellian se făcea…

Adică mentalul colectiv nu s-a prea modificat, ca să nu spun că a rămas bine mersi imuabil, ca stîncile cărora nu le pasă de ploi şi… anticipate: tot schimbarea domniei face bucuria nebunilor, acum ca şi in illo tempore, şi orice nou scrutin ne încarcă aiurea de speranţe, în loc să mai tempereze din efectul intoxicării cu apa chioară a sloganelor.

Printre urale însă, cum spuneam, a apărut, nu se ştie cum, şi un contrapunct, încă firav, bineînţeles, călcînd cu prudenţă, pozînd – diplomatic – în rezoner, dar fiind totuşi, în esenţă (nu cred că mă înşel!), un germene sceptic şi, ergo, o promisiune de spirit critic (deficitul nostru istoric, ca să repet un truism). Lăsaţi-mă să zic „Hop!” înainte de a sări: nu de la mult aclamata Coaliţie ne va veni mîntuirea (chit că PLDM-ul, de exemplu, e burduşit de minţi mobilate cu pricepere întru design-ul valoric şi parcă oneste, dacă privim atent CV-ul), ci de la nişte spirite situate pe contrasens (am citat denumirea unei rubrici susţinute cîndva, la „Jurnal de Chişinău”, de Constantin Cheianu, mai ales că tot spre o remarcă a sa flotez acum – atenţie mai departe!). Dacă, îmi vine în clipa asta ideea, Coaliţia şi-ar trage şi un receptacol de asemenea sugestii, adică dacă ar avea ureche şi pentru critici, nu doar pentru osanale, encomioane şi acatiste, probabilitatea gafării (uriaşă în condiţii de guri eterogene şi pofte centrifuge) ar diminua considerabil.

Nu credeam să mai apuc palma proiectată în contra exultanţei găunoase, dar asta e, minunea se poate spune că s-a produs: „Să nu exagerăm însă cu entuziasmul. Prea multe avem de făcut”. Să nu vă pară un fleac, vă rog frumos, şi nici nu mi-o luaţi în nume de ingenuitate, căci nu supralicitez această chemare cuminte la raţiune, pleonastic fie spus. La modul nostru gutural de a reacţiona, s-ar zice că acesta este adevăratul eveniment: deloc spectaculos, dar imperios necesar. Asta, între altele, şi pentru că – aferim, coane Cheianule! – „nu am prea văzut efortul susţinut, insistenţa, răbdarea”. Altfel zis, pentru că „avem nevoie de respiraţie pentru maraton, nu pentru sprint”. În concluzie grabnică: la toamnă, după ce guvernul, să sperăm, îşi intră în atribuţii, vom cuantifica una din două: ori asiduitate (şi deci şanse de a ieşi din mocirlă), ori recrudescenţa mioritismului degrabă lăsător, „cauţionat” de conjuraţia Occidentului cu Răsăritul, de roza vînturilor, de furtunile magnetice, de „E”-urile nocive, numai de sechelele genealogiei – nu şi nu…