Privire dinspre…

Fast şi sărăcie

Am însoţit acum nu demult o colegă din presa locală – din partea noastră de Prut, cum ar veni – într-o vizită de documentare la Sculeni. La Sculeniul românesc, să precizez, pentru a nu se confunda cu celălalt Sculeni, dublet toponimic şi, zic hrisoavele, localitate unitară la început (”pe cînd fiinţă…”).

Ideea de a face un reportaj despre extremitatea estică a Uniunii Europene este, fără îndoială, interesantă, chiar provocatoare. Ce s-a schimbat, de la 1 ianuarie 2007, pe celălalt mal de Prut, spre care privim acum cu mai multă nostalgie şi, de curînd, cu un soi de resemnare golită de sens, mută, asintactică? Cum se vede UE-ul aici, în preajmă? Ce semne o pun în valoare? Din ce fisuri îi străbat curenţii? Şi cum ne-ar privi, la o adică, toate aceste probabile modificări, ce impact ar putea să aibă – sau are deja – asupra părţii de dincolo?

Întrebările pot continua, pe domenii aşa-zicînd de interes. Unul ar fi micul trafic de frontieră. Cunosc oameni de la noi, care practică de vreo şaisprezece ani biznisul cu ţigări şi cu tot ce aduce profit (o listă pe care vameşii o ştiu, presupun, pe dinafară!), navetişti înrăiţi, care n-ar putea sta acasă nici o zi, măcar legaţi. Ochiul lor, bine pliat pe realităţile româneşti, acum şi europene, implicit – ce înregistrează el, în ultima perioadă? Dar ochiul afaceristului propriu-zis? Sau al intelectualului, aventurat încoace prin mila atît de umilitoare a Consulatului român de la Chişinău? Ş.a.m.d.

Nu cred că sînt întrebări gratuite. În definitiv, din impresii se decantează idei, derivă atitudini – şi cu acestea lucrează politicul în toate vremurile. Le putem reformula în sensul unei precizii mai funcţionale, pentru un efect accentuat practic, însă ponderea lor sociologică va rămîne aceeaşi.

În sat, propriu-zis, n-am fost niciodată, deşi l-am întretăiat – tur-retur – probabil de sute de ori în ultimul deceniu şi jumătate. Cînd vama mai funcţiona în vechiul său edificiu, contrastul era aproape insesizabil: o clădire mai arătoasă, dar afină stilistic cu restul aşezării, nimic mai mult. Acum decalajul e frapant. Mi-am adus aminte, în timp ce aşteptam să ni se restituie actele, de remarca lui Nicolae Dima, reporter la “Vocea Americii”, cel puţin acum vreo şapte ani, dacă nu mă înşală memoria, cînd ne-a vizitat cu prilejul unui simpozion internaţional dedicat limbii române “ca mijloc de comunicare şi difuzare radiofonică”. În interviul pe care mi l-a acordat s-a arătat foarte indignat de vama “de tip stalinist”, proaspăt înălţată, atunci, în partea noastră de Prut. Oare – îmi vine să întreb – cum ar comenta azi domnia sa acareturile somptuoase de vizavi, durate parcă în replică ceva mai tîrziu? Căci pe măsură ce construcţia creştea – vastă ca o aşezare interstelară – prindea contur şi sentimentul că e vorba nu doar de o viitoare carte de vizită a Uniunii Europene, la hotarul ei de Est, ci şi de ceva mult mai important (şi mai grav, aş adăuga), cu bătaie aşa-zicînd definitivă. Era – acum ne convingem! – o piatră tombală pe frazeologia patriotardă şi pe aspiraţiile – fireşti – de reîntregire teritorială. Dacă lefegii românismului de la Chişinău sau de la Bucureşti, cei care ne-au vorbit atît de dulce despre neam şi ţară, ar fi fost aduşi aici, li s-ar fi văzut de-odată hidoasa goliciune demagogică. Nicăieri aiurea, probabil, zidurile, ambianţa, indivizii inexorabili în uniforme nu infirmă mai elocvent tipul acesta de discurs şi nu deconspiră mai necruţător profitorii utopiei unioniste…

Dar ce vede călătorul în trecere pe aici, cît durează controlul? Ostentaţie tehnologică pe de o parte şi mizerie dezolantă, pe de alta. Ici termopane şi tot felul de circuite digitale, colo, la numai cîţiva paşi, revelîndu-se panoramic, cu un sarcasm de care nu-ţi dai seama la început, garduri dărăpănate, acoperişuri decrepite, grămezi de bălegar şi paie, tot felul de lucruri nefolositoare, aruncate claie peste grămadă prin ogrăzi. Fast şi sărăcie. Inşi guşaţi şi sigur de sine (ghiciţi la cine mă refer!) şi mogîldeţe anemice, repliate adînc printre propriile oase. Şarabane costelive, escaladînd agonic bolovanii, şi BMV-uri iuţi şi firoscoase, alintate de un asfalt impecabil…

Dacă baţi străzile, impresia de contrast ireductibil se agravează, firul antinomic continuă. Europa se anunţă, pentru noi, ca un tărîm prin excelenţă opozitiv…

− Să vă spun care-i treaba. Îs singură, bătrănă şi străină. Eu îs din partea Botoşaniului. Am avut doi copii – mi-o murit. Mi-o murit şi soţul. Domnule!… Ţi-i frică să ieşi seara. Eu… încui eu poarta, da’ asta aşa, s-o ştiu eu, în sufletul meu, că-i încuiată. Şi că-s asigurată.

− Da’ de ce vi-i frică?

− Păi, de ce? Fiindcă acuma: se fură, îs bandiţi o mulţime…

Femeia aruncă o cătătură bănuitoare în lungul străzii, acolo unde, la vreo sută de metri, asfaltul iese cu iureş din vamă, întrece cîteva grădini, face o curbă largă la dreapta, după care o ia maiestuos, printre lanurile pustiite, spre Cetatea de Scaun…

Poartă un bariz înflorat, legat la ceafă, şi un pieptar din lînă, tras peste un jerseu în dungi şi, probabil, vreo două rînduri de fuste, cum obişnuiesc vîrstnicele la ţară, pentru că ziua aceea de septembrie, cînd ne-am pomenit la Sculeni, se dovedise cam friguroasă, iar cerul s-a arătat posomorît chiar din zori.

A apărut, ai fi zis, ca prin farmec, căci o clipă mai înainte în jur nu se zărea nici ţipenie, dindărătul unui grilaj ornat cu serpentine şi vopsit într-un verde care îl confundă aproape deplin cu tufele de căţărătoare din faţa casei, dar şi cu creanga de vişin suspendînd protector deasupra cărăruii pietruite de după portiţă. La cîţiva paşi, în fundal, un cerdac aproape eminescian, verde şi el, ce ţine – ca să folosesc o accepţie mai veche a cuvîntului, cu înţelesul de a proteja – peretele sinilit cu grijă, din ariergardă…

Noi – puţin cam neaşteptat, ei, da, pentru doi scriptori, fiinţe laice – ne întoarcem de la Biserică, unde ne-am făcut socoteală că parohul, de-ar fi fost să-l găsim, ne-ar fi lămurit mai bine decît oricare dintre localnici cum stau pe aici lucrurile. Autoturismul ne lăsase dimineaţa în gura unei străzi care se reazemă perpendicular pe magistrală, privind, cu jind parcă, în direcţia comunei, situată la 5 kilometri depărtare şi privilegiată măcar de prezenţa autorităţii publice locale. E, de fapt, un drum ceva mai larg, în cuprinsul căruia nu mai deosebeşti prundişul de ţărînă, animat la acea oră de un cîrd nu prea numeros de raţe mute, iscoditoare prin buruieni. De-o parte şi de alta, pînă în capăt, unde face la dreapta, se înşiră case bătrîneşti, ridicate, se vede pe dată, cu bani puţini şi fără vreo pretenţie arhitectonică: aşa, ca să fie şi să adăpostească nişte nevoi. Prin curţi, dacă îţi arunci ochii, zăreşti grămezi de buşteni, cărămizi ciuntite, pietroaie mai mari sau mai mici, şarabane cu proţapul despuiat, girezi sumbre de paie, pe care le escaladează, le ocolesc sau în dosul cărora îşi află culcuş tot felul de orătănii, pisici ori cîini. Garduri dărăpănate, pe care doar mila Domnului le mai ţine în picioare şi vreo proptea ostenită. Cîte un perete se macină imperceptibil sub acoperiş de şindrilă sau de tablă ruginită. Ferestre care te privesc absent şi impersonal. Porţi de fier, dar şi improvizaţii din două, trei scînduri mîncate de carii, aşezate ritualic pe-o rînă şi descurajînd prin întreaga lor înfăţişare orice intenţie de vizită. Dacă nu alegi bine locul, pasul ţi se afundă mintenaş în băligarul care te aşteaptă perfid de peste tot, inclusiv pe fălosul Drum European 583, cu vama în top. Ca o ironie (psihanalizabilă, la o adică, fiindcă pare a sugera o dorinţă generală de evaziune din cotidian), aproape sub fiecare streaşină atîrnă cîte un Digi, antenă parabolică ce oferă posibilitatea de a viziona 35 de programe TV digitale “la numai 10 RON/luna”, cum scrie pe site-ul companiei…

Abia acum ne dăm seama ce nesăbuită idee am avut să căutăm expresia Europei la extremitatea ei de Est: n-o afli, propriu-zis, nici în termopanele supraetajate din preajmă.  Oare cum trebuie să te simţi cînd la intrarea în UE – cea de care ni se leagă o întreagă mitologie a corectitudinii şi rigorii – ţi se înmînează o hîrtie ruptă neglijent dintr-o coală format A4, cu un text printat fără sedile (n-or mai fi astea valabile în limba română?!) şi cu două gafe, absolut jenante, dat fiind caracterul lor elementar, de punctuaţie, prin care vizitatorului i se cere să declare cît alcool şi ţigări are asupra-i? Încaltea să se fi pretins şi ceva referiri la droguri şi arme, al căror trafic, pe cît ştim, încă nu s-a legalizat, din fericire! “Bine, l-am întrebat atunci, contrariat, pe ofiţerul de frontieră, dar ieri, cînd am trecut pe aici, nu ni s-au dat spre completare asemene a formulare!”. “Păi, ieri, vedeţi dumneavoastră, n-am avut hîrtie de xerox”…

Sărăcia, uneori lucie, a vetrelor se combină – deloc paradoxal, dacă ţinem cont de logica frustrării – cu susceptibilitatea localnicilor. Aproape de cotul străzii, în dreptul unei porţi din şipci, vedem pe cineva frămîntînd nişte lut. Ne scoatem aparatele: în fine o scenă mai animată! Şi poate – calculăm tot atunci – un prilej fericit de documentare, fiindcă pînă în clipa aceea nu întîlnisem pe nimeni, cu excepţia celor doi gemeni, “a lu’ Bădărău”, elevi în clasa a patra, unul dintre care ne-a informat cu mîndrie că are… patru ani. “Dom’le, a urmat îndată reacţia omului, da’ cin’ ţi-a dat voie să mă fotografiezi?!”

Cu acest prim eşec de apropiere şi apostrofaţi apoi de un poliţist, supărat că am pozat cîteva butelii Shell – mare secret de stat, probabil – etalate chiar la ieşirea din vamă, lîngă un local durat (ca să vezi!) în stil rusesc, din bîrne (benzinarii noştri trebuie că îl cunosc foarte bine), ne îndreptăm spre şcoala din localitate. Clişeul spune că o asemenea instituţie joacă în comunitate rolul de centru spiritual, cultural etc. După zece minute de mers, timp în care sîntem devansaţi de un quad-cycle (motocicletă cu patru roţi) asurzitor, înmatriculat sub abreviaţia MAE, şi de două harabale costelive, realitatea îl dă fără pic de menajamente peste cap. Şi nu e vorba atît de aspectul propriu-zis: casă oarecare, cu neputinţă de identificat ca şcoală în lipsa firmei şi a celor două drapele care o încadrează pe aceasta din urmă: ale Uniunii Europene (pentru că face obiectul unui proiect de renovare prin intermediul programului Phare) şi României. Nici de curtea denivelată, năpădită de buruieni, mai degrabă un imaş împrejmuit. Cît, mai ales, de condiţia în sine a instituţiei: 24 de elevi, din clase felurite, învăţînd delaolaltă, într-o promiscuitate pe care ministerul de resort o numeşte, eufemistic, “regim simultan”…

Ce învăţătură de carte e asta, se subînţelege. Altfel, am vrea să credem, directorul şcolii din Victoria, centrul comunei – faţă de care simulacrul de şcoală din Sculeni (sorry, dar alt calificativ realităţile de acolo nu ne îngăduie) are un raport de subordonare – nu mai strîngea atît de elocvent din umeri, drept răspuns…

Una peste alta, însă (fiindcă tot la capitolul susceptibilitate se pare că ne aflăm): nu apucarăm bine să-i trecem pragul, că amfitrionul se şi declară informat deja în legătură cu vizita noastră! Măi, să fie, ne-am zis atunci uluiţi, da’ repede mai umblă pe-aici zvonurile! Pe urmă ne-am dumirit: nu putea fi decît “pasa” lui Alice, institutoarea de la Sculeni, o tînără de vreo 25 de ani, foarte reticentă, care a refuzat categoric să fie fotografiată şi n-a consimţit să-şi dea – dar numai după ce am rugat-o stăruitor – decît numele mic. Un personaj asupra căruia, în alte împrejurări, am fi stăruit îndeosebi, căci pare emblematic pentru condiţia tînărului (sau, mai curînd, pentru condiţia aspiraţiilor sale) la ora actuală, în România. Să faci o facultate (ziaristica, în cazul de faţă), probabil cu destule sacrificii, dar să ratezi, după absolvire, un concurs de angajare (şi-a dorit să fie vedetă de televiziune) şi ca atare, constrîns de împrejurări, să primeşti anodina slujbă de institutor într-o şcoală ca cea din Sculeni. Să faci astfel, timp de cinci ani, zi după zi, navetă de la Iaşi, pentru un salariu de cca. 600 de lei, din care aproape o jumătate se duce pentru chirie, iar 120 (pînă anul trecut, cel puţin, cînd primăria comunei a tocmit un transport pentru profesorii navetişti în zonă, 46 la număr), să-i dai lunar pentru deplasările la serviciu. Iar iernile – să predai încotoşmănat în trei rînduri de haine, cu mănuşi pe mîini…

Dar, cum spuneam, ne întoarcem de la Biserică. Amănuntelor deprimante de mai sus li s-a adăugat între timp umilinţa de a fi nevoit, pentru a ajunge la sfîntul lăcaş, să treci mai întîi pe lîngă o porcărie, de partea opusă a drumului însoţindu-te, stîlp după stîlp (cu atîtea conotaţii, vai!), trei rînduri de sîrmă ghimpată…  Cum s-o fi mixînd oare, te întrebi fără să vrei, mirosul fecalelor de porcine cu tămîia din cădelniţa preotului?!…

Strada e tot atît de pustie ca şi acum un ceas, cînd o parcurgeam în sens invers. Maşina Realităţii TV mai staţionează lîngă spital. Alături, pe un trepied, aceeaşi antenă parabolică, distonînd trufaş cu ambianţa rudimentară. Margareta Lupuşor – o citEZ în debutul acestor rînduri – s-a ivit tocmai cînd începeam, uşurel, a renunţa.

− ‘Ţănim, strecoară ea bănuitor la bineţea noastră. Dar cum aude că ne interesăm ce mai simt oamenii din partea locului de cînd cu… Uniunea asta Europeană, se dezlănţuie. Un rechizitoriu pe tema insecurităţii personale deja am auzit. Urmează ceva de recitat guvernului:

− Sîmţîm… Că ni se măresc pensiile. Cu 10, 20 de mii. Da’ se pune pe urmă: uleiul – 50 de mii, zahărul – 30 de mii…

Facem estimp cîteva fotografii, dar nu scăpăm firul, care pătrunde acum într-o anecdotă nelipsită de un anume tîlc socio-economic. A auzit ea, “acu reşent”, cum că un băiat din Frăsuleni (”satul celălaltu”) s-a încumetat să treacă Prutul cu barca pentru nişte ţigări. “Şi l-o prins poliţia de acolo, de frontieră. Şi i-o dat poliţaiului în cap, de i-o spart capul şi l-o lăsat jos şi el o fugit acasă, cu barca înapoi peste Prut. Şi atuncea, cum să nu te temi?” Cît despre basarabeni, mde: “cînd erau fraţii iştia şi veneau în partea asta, de vrei, de nu vrei, te trezeai cu el în casă. De aceea am pus şi eu lacăt şi aici mi-am pus o yală”…

Cînd apuci, într-o singură viaţă, să treci prin două orînduiri sociale, te pricopseşti de nevoie cu un spirit comparativ şi… pierzi facultatea de a te îmbăta cu apa chioară a sloganelor: “înainte, dacă aveai un copil, era deştept, îl dădea la o facultate; era mai puţin deştept, îl dădeai la o meserie; da’ din momentul cînd ieşă, în cel mult două săptămîni se cerea să te duci la servici”. Azi, deh: “face omul două, trei facultăţi – şi stă acasă”. În concluzie: “dacă asta se cheamă bine, nu ştiu ce se mai cheamă rău!”…

Fosta asistentă de obstetrică (a lucrat 40 de ani la spitalul din preajmă, “făceam şi teren, făceam şi maternitate”) are, cum se vede, un cap de sociolog. Aşa că mai dăm un test, de final: are cătunul acesta – tîrg înfloritor pe la mijlocul secolului al XIX-lea – un viitor? “Slabe speranţe”, face flegmatic bătrîna. “Întîi şi-ntîi, lumea de aici îi foarte săracă. Care au o bucată de pămînt, li-i lene sau li-i lehamite să muncească. Care n-au pămînt, se duc unde dă Dumnezeu”…

Cu verdictul acesta în poantă, ne pornim mai departe. Pe pod însă, la cale întoarsă, aşteptînd să ni se returneze actele şi mai privind o dată acoperişurile deşelate, grămezile de vreascuri şi gunoaiele în derivă de prin ogrăzi, urmărind mogîldeţele încremenite în braţele cîte unui pridvor, ne-a luat aşa, în mod inopinat, cum se exprimă cei de la fisc, cu un val de optimism, chit că amar şi pervertit: păi, dacă România, cu sute şi, poate, mii de asemenea sate – metonimii aproape exhaustive ale unei stări generale de lucruri, chipuri ale un sfîşietoare precarităţi – a reuşit să-i convingă pe europeni că trebuie să i se acorde o şansă, Basarabia – trup din trup şi sînge din sînge – de ce nu ar reuşi?…