Mitopo(i)etica…

În faimoasa lor Teorie a literaturii (mă refer la versiunea românească, apărută în 1967, la Bucureşti), René Wellek şi Austin Warren, fac, la un moment dat, o afirmaţie care, cu puţină reavoinţă (şi, oh, fonduri din astea avem berechet!), ar putea fi suspectată de ceva proletcultism insinuat, să zicem, printr-o neverosimilă tectonică a moralei & ideologicului – cele două tentaţii cărora esteticului îi este dat să le facă faţă: „Este greu să scrii istoria unei literaturi naţionale, ca artă, cînd întreg cadrul te ispiteşte să faci referiri esenţialmente neliterare, să te dedai la speculaţii despre etica şi despre caracteristicile naţionale care n-au aproape nimic de a face cu arta literaturii”.

Dar profunzimea de principiu a ideii se poate lesne intui: istoria pătrunde inextricabil în economia esteticului, malformează imperceptibil – şi totuşi indelebil – structurile lui. Factori diverşi, de pretutindeni, impietează regimul atît de vulnerabil al creaţiei, grevează demersul artistului, de la simplul tribut stilistic la înregimentarea manifestă. Cum ar fi arătat Iliada şi Odiseea, dacă Homer ar fi avut laptop şi ochi limpezi? Sau, la alt pol: ce turnură ar fi luat poezia lui Emilian Bucov, industriosul nostru întru proslăvirea partidului, dacă schimbarea de regim - politic - n-ar fi avut loc în Basarabia, odată cu sfîrşitul celui de-al doilea război mondial? Cum ar fi evoluat Vasile Vasilache, un romancier pe care, în bune condiţiuni de difuziune culturală, Europa ar rămîne frapată să-l descopere, dacă, la timpul său, n-ar fi fost marginalizat pentru modul caustic (chit că esopic, pentru că diatriba l-ar fi costat ani grei de privaţiune!) de a spune adevărul despre perioada postbelică? Ar mai fi consimţit, în alte împrejurări (de liber arbitru!) să publice de conjunctură (fiindcă nu alta e valoarea Unchiului din Paris) un autor atît de inteligent şi cultivat ca Aureliu Busuioc? Mai dădea oare Irina Stavschi nesfîrşitele sale poeme cu Lenin şi partidul călăuzitor? Istoria a tras mereu de sfori şi, adesea, a suflat cu gheaţă în ceafa artistului. Mediu social, cadru geografic, condiţii de instruire, tare educaţionale, morală şi fiziologie, cutume şi politică - totul atacă subtil, cîteodată pervers, Opera, atentează la puritatea ei originară.

Cu aceste preparative (sumare, desigur, dar sper că nelipsite de o minimă relevanţă), comutăm pe realităţile Basarabiei, cunoscută oficial drept Republica Moldova, zonă aflată la confluenţa marilor puteri şi trăind în interferenţa Răsăritului concurat de Apus, într-o continuă şi halucinantă derută identitară (oscilăm penibil între etnonim şi glotonim, pretindem că am vorbi moldoveneşte uneori într-o impecabilă limbă română: unde aiurea mai stăpîneşte atît de ţeapăn confuzia peste mintea omului?), derută agravată, în mod paradoxal, şi de efervescenţa multiculturalităţii, ca şi de idiosincraziile economicului (spre a nu mai pomeni de cele ale politicului!). Istoria n-a fost şi nu este, aici, blîndă şi îngăduitoare cu fiinţa umană, în special cu firea artistă, cea mai uşor de agresat, după cum se ştie. Urmele ei se văd, precum spuneam, peste tot în lumea imponderabilelor şi aproape că nu există text literar suficient sieşi, detaşat de contingenţele tiranice, flotînd în cerurile gratuităţii, ale purei literarităţi. Sigur că, aşa cum spune acad. Mihai Cimpoi, autorul unei remarcabile Istorii deschise a literaturii române din Basarabia (citez din ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, apărut în 1997 la Editura Arc), „criteriul valoric, literatura fiind esenţialmente un sistem de valori, trebuie să preocupe o istorie a literaturii ce se vrea critică prin excelenţă” (p. 8). Dar, vai, unde este organonul să disocieze genuinul de conjunctural, valoarea intrinsecă de accidentul oportunist, originarul de circumstanţial? Şi mai ales în spaţiul interriveran – creuzet al celor mai cumplite experimente istorice! În condiţiile de enclavă culturală (cum a fost Basarabia vreme de peste cinci decenii) intenţia creatorului are uneori o relevanţă mai mare decît expresia sub care stă. Mijloacele, în asemenea cazuri, nu comportă neapărat un fond, intrînd în discurs prin forţa unei crize străine de natura esteticului. Poetul nu le preferă, ci le acceptă, constrîns, să spunem, de pauperitatea sortimentului; încît limbajul se transformă, paradoxal, din purtătorul mesajului în bruiajul acestuia. De altfel, după ce consimte că istoricul literar german nu-i poate ignora pe filozofii-popularizatori din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (aşa-zişii nicolaiţi, de la marele editor Nicolai, care a realizat Biblioteca generală germană în 250 de volume); după ce preia, simpatetic, îndatorirea istoricului literar american de a vedea „începuturile literaturii naţionale în dările de seamă despre călătoriile în lumea nouă a unor spanioli, francezi sau englezi apărute în 1529-1531”, spre a opri aici şirul exemplificărilor, criticul ne dă soluţia de bun-simţ, înalt solomonică, aş spune: „Tot astfel e treaba istoricului literaturii române din Basarabia să ţină cont de condiţia tragică a ei de adevărată Bibliotecă din Alexandria arsă de mai multe ori (vom mai putea recupera unele din cărţile nimicite? vom fi în măsură să separăm gîndurile sincere ale autorilor de crusta ideologică ce li s-a suprapus sau să le descifrăm în dedesubturile limbajului esopic? vom şti să-i evaluăm pe unii scriitori rămaşi fatalmente la pragul compromisurilor cu maximum de obiectivitate în contextul general al literaturii române?), de ponderea publiciştilor, a animatorilor şi «popularizatorilor» culturii (ecuaţia istorie literară – istorie culturală fiind aici o condiţie sine qua non)”.

Criteriul acesta de valorizare – prin recuperarea întregului din fragmente disparate, din penumbra faptelor, din virtualitatea intenţiilor – stă la baza proiectului pe care l-am imaginat: decaparea unei figuri generaţioniste; sau revelarea ei prin poziţionarea a cît mai multe spoturi de lumină pe suprafaţa-i acum învăluită de anonimat. Să mă explic pe scurt.

În anii ’70 ai secolului trecut au apărut, în RSSM-ul de altă dată (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească!), primele cărţi ale unor poeţi şi prozatori precum Nicolae Dabija, Leonida Lari, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Vasile Tărâţeanu, Ilie Zegrea, Marcela Benea, Ludmila Sobieţchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu, Ion Bogatu ş.a. Anumite „invariante” – la nivelul stilului şi al atitudinii – au determinat critica să vorbească, pe bună dreptate, despre apariţia unei generaţii de creaţie. O generaţie, spunem acum cînd componenţii săi şi-au dat deja măsura valorii, pătrunzînd în manuale şi academii (cazul poetului Nicolae Dabija, devenit membru al Academiei Române), cu un aport inestimabil la dezvoltarea literaturii române de la noi. Azi poate părea o banalitate, dar în acei ani de realism socialist sacrosanct, de imixtiune continuă a partidului (defunctul PCUS, precizez pentru orice eventualitate) în domeniile artisticului, o derogare cît de mică de la dogmele în vigoare trebuie apreciată ca probă de temeritate. Şaptezeciştii basarabeni – cum i-am denumit – au săvîrşit ceea ce se poate numi, cu un termen doar în parte metaforic, o mică dar extrem de semnificativă insurgenţă. Nu se putea imagina, pe atunci, o contestare la scenă deschisă a metodelor – atît de păguboase în plan estetic! – ale realismului socialist şi în genere a regimului, o situare polemică în raport cu preceptele oficiale. Nici samizdat-ul nu s-a practicat în Basarabie acelor ani. Dar ceea ce au izbutit aceşti scriptori solari are, repet, valoarea unei insurgenţe. Ei au descoperit un mod fericit de a se sustrage tiraniei realului, de a deroga de la comandamentele partidului; în ultimă analiză, de a-şi adjudeca nestingheriţi, fără a pactiza, ca antecesorii lor, cu diavolul, naturaleţea discursului poetic, starea de graţie. Este vorba de ochiul al treilea (titlul plachetei de debut a lui Nicolae Dabija), care a permis interiorizarea viziunii, scoaterea ei din fatidicele convenţii realiste; în fond, eliberarea creatorului din contingentul tiranic şi transferarea lui în transcendent; resurecţia cultului romantic al sufletului. Andrei Ţurcanu, criticul avizat al generaţiei, cum a fost supranumit, spune despre congenerii săi: „Curajul adevărului şi candoarea credinţei nu se puteau exprima decît prin prefigurări, prin iluminări profetice, singulare, prin forme şi imagini excesive, care să bată alarma, certificînd – neapărat! – o realitate colectivă şi un imperativ colectiv”. Ce trebuie dedus de aici este că şaptezeciştii basarabeni au folosit esteticul (este generaţia ce redă literatura, literaturii înseşi, spre a parafraza un vers eminescian) într-un insidios sens etic. Cel de-al treilea ochi, aşadar, este o soluţie de insubordonare, o dizidenţă implicită, deoarece comută pe interioritate – într-un timp cînd mimesis-ul triumfa stimulat în plenare –, exaltă individualitatea atît de reprobabilă spiritului colectivist omiacaparant. Cu alte cuvinte, generaţia a găsit un mod de a se eschiva de la înregimentare. Rezumînd, esteticul are, la şaptezeciştii basarabeni – generaţia care a relansat la noi literaritatea – o implicită valoare etică, funcţionînd ca o contestare – chit că prin eschivă, cum ziceam – a metodei realismului socialist, impuse de PCUS. Supralicitînd visul, exaltînd tărîmurile imaginarului, axîndu-se pe eul creator, generaţia sfida implicit rigorile dogmei. Nu a contestat-o direct (nici nu ar fi fost posibil), dar se poate spune că a umilit-o prin neglijare. Ochiul al treilea a avut certe virtuţi subversive.

Este foarte interesant să aflăm cum s-a produs acest fenomen, ce a determinat, în momentul X al istoriei, într-o provincie urgisită a fostului imperiu sovietic, un grup anume de oameni să se solidarizeze – bine, nu programatic, dar intuitiv oricum – întru contestarea implicită a principiilor curente, altminteri obligatorii pentru scriitori? În sensul acesta, ca să citez o vorbă a cuiva, toate priesc: accidente pubertare, întîmplări miraculoase în copilărie, figurile – formatoare! – ale părinţilor, învăţătorul de litere, primele cărţi citite, chipul bibliotecarei din sat, şcoala, serpentinele academice, lecturile constitutive, amorurile, escapadele adulterine, ca şi diversele tranzacţii cu mai marii zilei, convorbirile (că nu se exclud!) cu KGB-ul, orele de plictis şi disoluţie ispăşite prin diverse adunări comsomoliste sau de partid etc., etc. – pe o listă, practic, infinită. Am descoperi astfel, în cele din urmă, tărîmul unde au gestat textele generaţiei (unele chiar faimoase), culisele unui remarcabil demers literar, care a readus normalitatea în cîmpul literaturii şi a pregătit terenul pentru optzecismul basarabean, segmentul care încearcă sincronizarea cu marea literatură română.

Totul telescopat, evident, cu analiza punctuală a textelor, catagrafiind minuţios imaginarul şi liniamentele poeticii pe care generaţia şi-a elaborat-o (sau, mai exact, a constituit-o, poem cu poem, într-un demers metamorfic apreciabil), decantînd cu atenţie figurile de profunzime – o prospecţiune riguroasă a valorii şi specificului estetic şi, astfel, o mai dreaptă situare axilogică; o cronică, altfel spus, a facerii, de unde şi acest mot-valise din titlu, îngăduitor şi cu escapadele sociologice: mitopo(i)etica…