O temă pînă şi după 29

Mda! Frate, frate, da’ lectura la ora actuală e cu moţ, şi încă unul cît se poate de simandicos, bibliofili de pe ambe maluri! E, dacă s-ar înjuga guvernele noastre la taclale, başca faptul că unul face apoplexie cînd aude de români, iar altuia-i pute atunci cînd (rarisim) adulmecă chişior de basarabean, şi ar stabili una, două, pătrunse de importanţa istorică a problemei, condiţiile traficului de carte tur-retur, cu beneficele sale implicaţii, atunci, da, altă făină se va măcina la moara interferenţelor culturale, alt sentiment al valorii bîntui-va pe plai şi la o adică bucureşteanul, ca să dăm o pildă generică, nu se va mai simţi atît de frustrat, vezi, Doamne, la gîndul că romanul X, de scriitorul Y, care îşi duce veleatul dincolo de Prut, în ţara PCRM-ului, nu poate fi găsit în librăriile de pe Dîmboviţa…

Ştiu că risc un bobîrnac din soiul accentuat relativ la flerul meu tematic, dar vă asigur că am urmat cu sfinţenie clauza conformităţii stricte cu momentul, că scriu, altfel spus, provocat (ba nu, incitat!) de realitate. Mai exact, tastez în reverberaţia unei mici dar simptomatice stupefacţii din familia mai largă a raportului dintre centru şi margine. Şi astfel tot în acolada lui 29 flotez.

Căci o propoziţie ca „Nu ne interesează cartea basarabeană” – rostită de cineva cu greutate în domeniul culturii, conştiinţă lucidă (judec după textele pe care le semnează săptămînal, iertaţi că-i ocultez numele) – e de anexat obligatoriu la dosarul mult prea tumefiat al mult prea demagogicei relaţii dintre noi şi noi. Şi, mintenaş, de extrapolat la ceea ce va să se întîmple, dacă se va întîmpla, miercurea asta. Nu am paranoia (chit că l-am citit pe Dostoievski înaintea lui Eminescu), dar cred că între românofobia rîncedă de aici, din care unii îşi fabrică mandate cu toptanul, şi suficienţa sclivisită de dincolo, ca filtru antiseptic de aplicat dialogului transfrontalier, există o legătură viscerală indenegabilă. Temă veche, bineînţeles. În schimb gîlceava e proaspătă ca niciodată şi riscă să ia amploare.

Multă vreme n-am înţeles de unde vine reticenţa localnicului apropo de regăţean, ce-i alimentează mefienţa, ce anume, esenţial, îi suscită frustrarea, ce afect indicibil face animozitatea – cînd manifestă, cînd latentă, dar traversînd obstinat generaţii şi orînduiri, imună parcă la schimbările de cod (cultural!) şi la forţa iradiantă a bunului-simţ. Şi grevînd, vai, din abisurile sale subliminale, politicul, viaţa curentă. Că sloganul majoritarilor în actualele anticipate (Să ne apărăm Patria) nu e atît socoteală electorală (de altfel exactă, centrată milimetric pe zona nevralgică, oricît au persiflat-o unii), ci înainte de toate produsul unui dicteu abisal, căruia prezentul mişelit de aici, dar mai cu seamă de dincolo îi livrează noi şi noi raţiuni de a fi.

Nu sînt omul să generalizeze o experienţă particulară, dar următoarele cuvinte îmi sună exponenţial şi mulţi dintre cei care au trecut în ultimii douăzeci de ani Prutul, într-un sens sau în altul, am impresia că le-ar subscrie bucuroşi de faptul că în fine îşi văd frustrările exprimate: „[...] eram un patriot. De aceea am plecat la studii în România, era chiar în toiul mişcării naţionaliste de la noi. Credeam că o să descopăr un neam mare, neamul meu. Dar nu a fost aşa. Am descoperit un neam fricos şi las un neam de linguşitori. Neamul meu [...] Cel mai greu mi-a fost să mă adaptez la lipsa de sinceritate şi de căldură pe care o au românii, din punctul meu de vedere, dincolo de grămada de formule de politeţe şi de zîmbete de plastilină, care la noi nu există” (Savatie Baştovoi, Ortodoxia pentru postmodernişti, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pag. 260)…

Lăsînd revista probelor pe seama istoricilor – datori şi azi cu tomul lămuritor asupra interbelicului basarabean (căci Goga, la o adică, nu se îngrozea de florile mărului, în calitatea sa de ministru al Internelor, prin doujşaptele secolului trecut, de felul – pervers şi abuziv; hai, că odată trebuie abolite eufemismele! – în care înţelegeau trimişii regatului să administreze ţinutul); şi reprimîndu-mi ca vădit superfluă observaţia că dacă tot a sărit primul să ne recunoască independenţa – promptitudine alias laşitate… geopolitică –, Bucureştiul ar fi făcut bine încaltea să încerce a recuceri cultural aceste pămînturi de care îşi aminteşte arare şi eminamente electoral, precum Băsescu primăvara trecută; neapărat, aşadar, de nici un eşafodaj, aş întreba, alb, dacă nu cumva principalul artizan al românofobiei din Basarabia e chiar România însăşi? O temă pînă şi după 29…˝

[Ziarul de Iaşi, 27 iulie 2009]