O lectură obligatorie

Nu mai ţin minte exact în ce împrejurări l-am descoperit pe Cristan Tudor Popescu. Eram, probabil, la Iaşi sau la Bucureşti, oricum în partea cealaltă, pierdut într-un peisaj de valize şi baloturi, printre feţe aici preocupate, dincolo abulice. Atmosferă de gară, ore de aşteptare, cînd volumele pe care le cari cu gîndul de a li te abandona în pofida condiţiilor (ca să nu spun intemperiilor!) nu se mai pretează lecturii, devin brusc indigeste şi le pui la loc, fără a le deschide măcar, cu o sinceră, deşi inexplicabilă repulsie. Sînt momente de fief absolut al presei; nu poţi citi, atunci, decît ziare, indiferent de valoarea şi conţinutul lor. (Breasla ar trebui să se întrebe, de altfel, aşa cum a făcut-o într-un rînd Andrei Pleşu – a se vedea Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, Bucureşti, 1996 –, în ce mod se citesc la noi gazetele, cum se receptează mesajele din cuprinsul lor, în ce stări de spirit cad ele, eventual chiar ce sensibilităţi atacă: chestiuni doar aparent gratuite şi oţioase, cercetarea putîndu-ne lămuri, între altele, misterul persistent al inadecvării şi zădărnicia patetică a atîtor editoriale pătrunse altminteri, of course, de cea mai aleasă simţire patriotică…) Fusesem, pînă atunci, un fan Cristoiu, cum se spune, fascinat de simplitatea lui tranşantă şi de ceea ce s-ar putea numi confortul certitudinii. Comentariul punea ordine în lucruri, haosul din afară căpăta, în textele zilnice ale editorialistului, coerenţă şi procesualitate; devenea, adică, inteligibil. În fond, Cristoiu livra un sens cititorului. De aici senzaţia amintită. Într-o lume debusolată, asta conta, probabil, enorm şi popularitatea gazetarului (presupunînd că se va scrie odată un studiu asupra presei româneşti în tranziţie) ar trebui explicată, cred, prin acest insolit efect psihologic. Stilul, iată, nu e doar omul, ci şi resortul intim al sufragiilor de care ajunge să se bucure… Evenimentul zilei însă nu mai era, se epuizase, aşa că am cumpărat ce se mai găsea, inclusiv un număr proaspăt din Adevărul, cotidian pe care, de nu mă înşel, îl zărisem odată (pe cînd Prutul mai era pavoazat cu flori!) şi prin chioşcurile de la Chişinău. Editorialul discuta – ca să vezi! – chestiunea minorităţilor sexuale în România. Amănuntele îmi scapă, dar îmi aduc aminte, vag, că la mijloc era vorba de o anume presiune venind dinspre Europa deplinei exemplarităţi cu privire la această, cum să nu, urgisită categorie socială. Nu ştiu dacă ulterior C.T.P. şi-a antologat articolul (cum a făcut-o cu altele în Timp mort, Polirom, Iaşi, 1998 şi, mai nou, în Sportul minţii, Humanitas, Bucureşti, 2004, de care mă voi ocupa în continuare): rîndurile acelea îmbibate cu vitriol, lucide pînă la limita suportabilităţii, ar fi meritat-o cu prisosinţă. Vreau totuşi să mă fac explicit (mă rog, spre a fi pînă la urmă politically correct): nu subiectul şi nu sarcasmul semnatarului m-au cîştigat (după lectura pamfletelor argheziene e şi foarte greu să te entuziasmezi de alte mostre ale genului), ci spiritul acelui material. N-am ştiut atunci să-l definesc – impresiile se decantează în timp –, dar am simţit că ceea ce plutea peste amănunte şi tensiona argumentaţia nu era o exasperare de circumstanţă, un sentiment pasager, o umoare (ce greu nimerim uneori noţiunile!). Era parte dintr-un întreg, vădea caracterul. Puţine lucruri din presă îşi descoperă şi o latenţă. O sintaxă – încerc totuşi să-mi amitesc – foarte fermă, în fond austeră, plastică doar în măsura în care serveşte preciziei, deci utilitară, ca să zic aşa, scurtcircuintînd apropourile în direcţia fondului, – un asemenea mod al dicţiunii nu putea fi decît marca unui aliaj bine vitrificat dintre temperament şi concept. La caracter trebuie, astfel, adăugată viziunea: umoarea era bine infuzată în sistem! Cine a avut parte, o viaţă, doar de perifraze (obeze şi pudibonde!) n-ar fi putut ignora nicidecum izbitoarea diferenţă. M-am întrebat atunci, mă întreb şi acum, cînd presa românească, iată, continuă să pătrundă furtiv pe mesele noastre, în doze simptomatic de parcimonioase (nu-i vorbă, înţeleg că cineva ţine morţiş să ne prezerveze candoarea, ca pe un bun electoral inalienabil…), cum ar fi arătat ziarele noastre în condiţii de concurenţă manifestă şi imediată cu media de dincolo de Prut? Ce modificări la nivel valoric s-ar fi produs? De fapt, înainte de a ne pune problema valorii, trebuie formulată o chestiune infinit mai nevralgică, ţinînd de mentalitate: abia asta face chipul generic al presei. Cu modele atît de redutabile sub ochi (minus pildele execrabile, bineînţeles), cititorul poate că s-ar fi întrebat, într-un tîrziu, de unde, dar mai ales pînă cînd inhibiţia, bîlbîiala, agramatismele, toate racilele care îţi sar în ochi cînd desfaci ziarul, plus – ca să nu uit esenţialul – obedienţa aşa-zişilor lideri de opinie, incredibila lor demisie morală? Interogaţia poate fi uneori mai eficientă decît calul bălan şi sfîntul aferent din cui (chit că toată lumea stă azi pironită cu ochii pe drepturile omului…). Am fi putut bifa, vreau să cred, măcar fluenţă de nu percutanţă, sau încaltea corectitudine, dacă nu şi verticalitate într-un domeniu, vai, acaparat de cenuşiu şi servitute. Dar prestaţia acestui gazetar (să nu ne ferim de adjectivul “mare”: nimic mai strict în contextul de faţă) ridică şi o altă serie de întrebări apropo de lumea presei noastre. Una, cel puţin, din şirul lor, se impune inexorabil prin forţa însăşi a comparaţiei (un trop tiranic!), obligîndu-te s-o adopţi în răspărul orgoliului şi, de ce să nu fim sinceri, a ultrapatriotismului local. Anume: a fost oare la noi posibil un tip de personalitate similar? Nu neapărat afirmată, proiectată în expresie (la cîte susceptibilităţi au proliferat pe aici mai ales în ultimul deceniu de, cică, libertate a cuvîntului, dezideratul e aproape utopic); dar în sine, ca dat existenţial, ca mod suficient sieşi de a gîndi şi reacţiona. Ca entitate, într-un cuvînt. Am avut condiţiile propice constituirii unei asemenea conştiinţe? Era – spre a-mi preciza gîndul – cu putinţă un astfel de fenomen? Nu cred că pun întrebări puerile. Răspunsul ne-ar releva ceva din morfologia noastră profundă şi poate că ne-ar da o perspectivă asupra calităţii materialului uman de aici, deschizînd simultant atîtea alte uşi din straturile superioare, acum încuiate cu toate lacătele posibile. Cine a uitat faimoasele emisiuni polemice de acum cîţiva ani, difuzate pe TVR-1 cu participarea editorialistului de la Adevărul? Un om costumat fără pretenţie, stil sport, privind spre oponent parcă dincolo de contingenţe şi întrebînd sec, complet imun la orice radiaţii de notorietate, cu o precizie în stare să descurajeze pînă şi pe demagogii de carieră. Un spirit – dincolo de aparenţe – incapabil de concesii, făcut să-şi ducă bătăliile pînă în pînzele albe, în pofida tuturor, cu un fanatism al idealităţii şi cu o lipsă de humor ce revelau clipă de clipă un fond aspru, de monah străbătînd printre mondenităţi. Acesta simţeam că este reversul replicilor, mecanismul care configura mimica şi determina gestul. Retrospectiv, am sentimentul că pînă şi Dumnezeu ar fi încercat un frison, pus în colimatorul acestei conştiinţe programate parcă să încerce respect numai în faţa adevărului (“singura opţiune cu adevărat patriotică”, zice analistul). Şi cum doar graţie faptului că s-a abolit livreaua mai putem deosebi azi comentatorul de lacheu, pe micul ecran, e lesne de închipuit cum se percepea la noi un asemenea spectacol de personalitate…

De la omul în carne şi oase însă (pata stănesciană de sînge!) la omul scriptic distanţa e ca de la eboşă la produsul finit – pe un traseu de-a lungul căruia nuanţele abundă şi se precizează. Ce părea, iniţial, cum sugeram, doar un termen al afectului, o gramatică umorală, cel mult psihanalizabilă (şi cîţi n-ar fi operat bucuroşi o asemenea reducţie!: “iar deasupra tuturora”…), în pagina de tipar îşi schimbă statutul, urcă în demnitate de concept. Temperamentul de care pomeneam capătă astfel consistenţa unui weltanschauung. Spectaculară pe latura ei aşa-zicînd cazuistică, la nivelul dezbaterii sau al pledoariei, Sportul minţii trebuie citită mai cu seamă pentru acest miez imanent al ei şi figura de profunzime pe care o conţine: editorialele de aici (inclusiv “Break”, ficţiunea din ariergarda volumului: cumplit ecorşeu al spiritului confruntat cu propria limită) sînt în primul rînd un document de interioritate; ele au o valoare mai curînd autoreferenţială decît – păstrîndu-ne în termenii lui Tudor Vianu – una tranzitivă. Şi oricum, înaintea unui model stilistic, instituie unul uman. O mărturisire, între toate, mi se pare emblematică, exhaustivă ca relevanţă în această ordine: “Nu mi-a plăcut să cîştig uşor. Aproape că nu victoria m-a interesat vreodată cu adevărat, ci liniştea conştiinţei că am dat din mine tot ce se putea”. Nu e o simplă profesiune de credinţă! Nucleul acestei, pe cît de admirate, pe atît de temute şi hulite personalităţi, cum observă într-o cronică Dorin Tudoran, treapta ei ireductibilă aici se află. Reacţiile devastatoare de la suprafaţă, forţa exponenţială a loviturii, tot ce transformă obişnuitul demers jurnalistic într-o filipică superioară (Cioran ar fi citit-o cu plăcere – publicistica celui care a părăsit SF-ul pentru a cauteriza contrautopiile realităţii, “toxicitatea enormă a mediului de tranziţie” e nutrită de aceeaşi mizantropie sacrificială ca şi Schimbarea la faţă…) aici se originează. Aici unde paşii către scop sînt indiscutabil mai importanţi, unde moraliltatea mijloacelor contează în grad absolut, unde eficienţa – altarul cu atîtea jertfe! – e condiţionată etic. Nu succesul facil – pare a spune corolarul –, ci victoria istovitoare, “grea”, în stare să angreneze conştiinţa, efortul care te grevează moral. Abia astfel îţi procuri calmul şi echilibrul magic cu alteritatea propriei conştiinţe. Cristian Tudor Popescu nu vorbeşte întîmplător de “marii isihaşti”, care “sparg bariera umanului în drumul lor către Dumnezeu”: este el însuşi unul din stirpea lor. Ca şi congenerii săi, nu are decît un singur adversar: propriul creier, suspectat mereu de a fi pasibil să trădeze sau să abdice, sau să dezerteze în momentul decisiv. “Dacă însă reuşeşti să-l stăpîneşti, să-ţi bagi minţile în cap, atunci te invadează o siguranţă, o linişte interioară de nedescris”…

Cu o miză atît de înaltă – beatitudinea –, sportul nu poate fi statuat decît ca religie (cu “templele, ritualurile, figurile ei sacre”, cu “aceeaşi luptă disperată cu sinele în căutarea grăuntelui dumnezeiesc din om” – deci ca mijloc de distilare a umanului, de decantare a esenţelor lui tari, chiar ca vehicul metafizic!) şi, implicit, ca “refugiu de legendă al moralei” (“unde lucrurile se tranşează pe teren” – în deplin faiplay – şi “unde cel mai bun învinge”; cu alte cuvinte, unde impostura şi falsele ierarhii nu sînt, măcar prin definiţie, admise). Utopia aceasta (aproape subliminală, aş fi tentat să cred) impune regimul reacţiei şi reglează unghiul de tragere. De aici aerul uşor fanatic, de aici inclemenţa, inaptitudinea desăvîrşită pentru compromis. Totul ia naştere în falia care separă, din ce în ce mai flagrant în ultimii – iată – cincisprezece ani deja, orizontul aşteptării de cel al percepţiei: vitriolul se prepară în retortele decepţiei! Asta explică de ce evenimentul sportiv este invariabil un pretext de reflecţie politică sau dizertaţie morală, premisa unor “divagări utile”. Ochiul culisează mereu de la ceea ce se întîmplă pe teren la conotaţia politică sau socială, de la gestul concret la acolada lui virtuală, într-un mod, aş spune, obsesiv şi irepresibil. Un meci al naţionalei, din ‘94, cîştigat fastuos, printr-o concertare miraculoasă de forţe: “O însufleţire extraordinară, aducătoare de lacrimi în ochi, i-a legat ca un circuit de înaltă tensiune pe ai noştri: cînd Stelea para incredibil o minge, parcă erau piepturile tuturor adunate în mănuşa lui, cînd marca Răducioiu, parcă vedeai, ca într-un trucaj cinematografic, încă trei-patru bocanci izbind mingea”. Un spirit calofil ar fi rămas la această exultanţă; editorialistul (convins că “gazetarul trebuie să rămînă treaz în mijlocul sărbătorii, cu ochii pe zbîrciturile din imaginea victoriei”) comută perspectiva şi descoperă o analogie tonifiantă, dar pe o altitudine greu de bănuit: “s-a văzut în această noapte de vis ce pot face nişte meseriaşi români cînd sînt lăsaţi să facă, într-o atmosferă de concurenţă loială, sub o conducere de înalt prestigiu moral şi profesional. Am întrezărit, ca într-o străfulgerare, ce va putea să însemne, în Europa şi în lume, o Românie nedezbinată, o Românie sănătoasă şi puternică, ridicată pe un efort comun, rezultat nu din ciuntirea, ci din potenţarea la maximum a individualităţilor de valoare”… Cîţiva ani mai tîrziu, sub Hagi, naţionala va suferi un eşec umilitor. “Un om de onoare, observă atunci cronicarul, şi-ar fi pus demisia pe masă la sfîrşitul meciului”. Dacă n-a făcut-o, cel în cauză “ar fi putut măcar să explice presei, minunaţilor suporteri de pe stadion, ţării întregi ce s-a întîmplat”. Ei bine, “n-a fost [semnatarul nu ştie să cruţe!] în stare să exprime nici o idee cît de cît plauzibilă”. Or, “pe principiul «las’ că merge, mă descurc eu, ce mare brînză», el a săvîrşit greşeală după greşeală încă din pregătirea meciului” (cine declară înaintea ostilităţilor că “nu e o catastrofă dacă nu ne calificăm”?). “Dar ce să ne mirăm de stilul «la plesneală» adoptat de Hagi în calitate de conducător, se întreabă în fine, excedat, autorul (şi iată principiul conotativ de care vorbeam, acolada către planul superior al chestiunii!), de vreme ce, de decenii încoace, această ţară este condusă de «plesnitori»? Cîţi halucinaţi n-am văzut în anii din urmă năpustindu-se în fotolii de miniştri, de premieri şi preşedinţi, fără a avea minime noţiuni de administraţie, management, economie, relaţii internaţionale, dar întăriţi în cuger de principiul «las’ că merge, mă descurc eu»”? Şi e vreunul din ei care să nu fi etalat aceeaşi neruşinare ca Hagi, refuzînd să se considere răspunzător pentru dezastrul lăsat în urmă?”…

Mecanismul extrapolării funcţionează uneori şi în sens invers, într-un fel aproape halucinant, cu o tentă suprarealistă (marca, de fapt, a unui sarcasm corosiv!): “Stînd şi privind peisajul nostru politic în aceste zile olimpice [sîntem în august 1992!], singura imagine care îmi vine în minte este cea a unui meci din fosta (o mai exista şi acum?) categorie Onoare” – însumînd rataţi şi bovarici, întrucît “găseai aici toată gama de jucători, de la tineri ieşiţi din juniorat, care nu reuşiseră să prindă o echipă de divizie, pînă la tătici purtînd tricouri cu burtă, gata oricînd să-ţi livreze gratis amintiri din glorioasele lor meciuri cu Unirea Mînăstirea sau Torpedo Zărneşti. Cîte-o fostă vedetă aproximativă, dată afară de la Steaua sau Dinamo pentru beţii şi absenţe de la antrenamente, poza pe aici în Beckenbauer sau Cruyff”. O fotografie de epocă, trebuie să înţelegem, cu valoare însă de portret esenţial (corespondenţele se pot, la rigoare, identifica!) al “masei succesorale”, rămasă după Ceauşescu: “activişti expiraţi, bîntuiţi de refulări ierarhice, foşti «progresişti» acum îngrozitor de anacronici” (tabăra guvernanţilor) sau “mediocrităţi intelectualiste” (opoziţia). Jocul de similitudini determină, în cele din urmă, o substituţie de mijloace şi iată pronosticul invadat de jargoanele altui domeniu, maliţios tocmai prin dezinvoltura căpătată: “În aceste condiţii, rezultatul meciului de slab nivel tehnic, jucat cu peluzele pustii, care vor fi alegerile din toamnă, nu mai interesează «în sine», ca să citez pe un titan al politcii româneşti. La capătul lui, adică în 1996, cred că România va putea alinia, cu «juniorii» care au acum sub 40 de ani, primele echipe politice competitive de după ‘89”.

Dar în cauză nu sînt numai “duelurile securisto-partinice din culisele meciurilor” sau “meciul din tribuna oficială între rubedenii de dictatori şi generali de securitate”, desfăşurat în paralel cu meciul din teren (o paralelă recurentă!). Nu e nici faptul, de exemplu, că sportul, în România, a devenit un teren propice pentru cele mai josnice inginerii financiare (“naşul Sever Mureşan, capo di tutti capi”!). Toate astea (şi atîtea altele: dosarul e uriaş!) au încă aspect de anecdotă, respiră a fapt divers. Infinit mai grav e ceea ce editorialistul numeşte degradarea sentimentului naţional: un fenoment ale cărui consecinţe, pe termen lung, cu greu se pot imagina. În cursa pentru Cupa Mondială (sîntem, să precizez din nou, în anul 1998) naţionala lui Iordănescu e hulită la Bucureşti de suporterii Stelei, pe motivul apocaliptic că aceia ar avea “nişte conturi de reglat în planul rivalităţilor de club”, cu Rapidul. Tribunele din Ghencea – asta chiar trebuie parafrazat! – aplaudă cînd, într-un duel aerian cu un jucător paraguyan, Stelea – conaţionalul lor! – a fost lovit la cap. “Probabil că satisfacţia maximă ar fi fost scoaterea lui Stelea pe targă de pe teren şi trimiterea lui la spital sau direct la morgă”, nu-şi reprimă C.T. P. fierea. Fundaşul Cristian Dulcă – un alt român! – e luat cu huo şi fluierat pînă cînd cedează psihic, pentru o greşeală în fond explicabilă: Ghencea nu se închină decît idolilor locali. Cîţi vor fi văzut aici cel mult aspectul meschin al lucrurilor, inflamaţia vanităţii, fără a observa simptomul lugubru din subsidiar? Tribunele sînt însă un eşantion prin excelenţă social: “procesul transformării României într-un vis urît a intrat într-o nouă etapă, invadînd zone întrinse din mentalul colectiv. Disoluţia autorităţii, care macină toate instituţiile statului român, se face din plin simţită şi în fotbal. Numai o deşănţare dezgustătoare, ca acea care zguduie lacom întreaga societate românească, putea să-i determine pe suporterii Stelei să insulte jucători ai unei naţionale”… Cînd, apoi, în acelaşi 1998, naţionala i-a bătut pe columbieni, străzile Capitalei s-au umplut de mutre patibulare, de răniţi şi capete sparte, iar o “hoardă animalizată” a proferat injurii (“incalificabilul «Am bătut maimuţele!») în faţa Ambasadei Columbiei… “Asistăm, spune cronicarul, la un adevărat cult al violenţei fizice şi verbale care se dezvoltă în jurul fotbalului românesc” şi atrage atenţia celor care nu merg la un meci decît în tribuna VIP-urilor că adevăratul pericol care paşte România – “poate mai mare decît marasmul economic sau colapsul financiar” – este degradarea relaţiilor umane. Pentru că ce sînt “urletele de gorile turbate ale galeriilor steliste, rapidiste sau dinamoviste [care] întrec orice imaginaţie în materie de obscenitate, scatologie şi morbid, enunţînd perversiuni sexuale înfiorătoare aplicate mai tuturor organelor corpului omenesc, vii sau moarte, dominate de atotprezenta «muie»”, “mareea neagră care inundă fotbalul românesc”, dacă nu semnele unui fond atins grav de malignitate, “buboaiele care izbucnesc din adîncul cangrenat al societăţii româneşti ajunse la mahalaua lumii civilizate”? “Brigate Pantelimon”, o falangă a suporterilor dinamovişti, se declară nonşalant “segment social de dreapta (neonazy)” şi nu ezită să mărturisească, pe Internet, că urăşte “ţiganii şi parveniţii, adică steliştii şi rapidişti!”. Galeria Stelei zbiară la un meci cu Rapidul: “Un milion de ciori, o singură soluţie – Antonescu!”. Alte găşti umblă sub denumiri ca “Gardia”, “Legione” etc. şi agită simboluri mortuare. “Copii între 13 şi 21 de ani, notează editorialistul, deprind la această vîrstă critică «mîndria» de a crăpa o ţeastă sau de a frînge o mînă”. Ce? “Se supără Dumnezeu dacă înjur şi scuip un semen? Nu se supără. Se supără Dumnezeu dacă-i rup dinţii făpturii sale? Nu se supără. Se suprără Dumnezeu dacă îi scot creierii la vedere? Uite că nu zice nimic”. În fine: “nu mai există modele, nu mai există repere, nu mai există frică de nimic, nici de autorităţi, nici de Dumnezeu. Rămîne doar tentaţia continuă a violenţei oarbe, ca o provocare adresată lumii şi cerului”…

Exemple de felul acestora sugerează, cum spuneam, şi un portret indirect (Cristian Tudor Popescu va scrie, la un moment dat: “am publicat în ziarul Adevărul un sentiment” – ca dovadă a latenţei de care vorbeam!), dar lasă totodată loc şi pentru ordonarea conceptelor. Din toate pînă la urmă se decantează ceva coerent, cu caracter sistematic – un weltanschauug, spre a-mi relua termenul. Sportul minţii este, inutil să precizez, cartea unui mare moralist. Pomenisem de aerul uşor fanatic şi de inclemenţă. Vorbele acestea nu infamează. Ele traduc o incoruptibilă rigoare de fond şi, prin grila lor, se înţelege mai bine de ce responsabilitatea primează în faţa talentului (“Idolii mei n-au fost sportivii talentaţi, ci responsabili”, spune autorul în “Cuvînt înainte”) şi de ce demnitatea e pusă, în acelaşi spirit de mare asceză, înaintea libertăţii. Cazul Laviniei Miloşovici, apărută goală într-o revistă, se cunoaşte. În 1992, redactorul şef al Adevărului îi dedica, aş putea spune, un veritabil poem, vorbind de privirea faimoasei gimnaste: “Tot calmul, toată puritatea şi hotărîrea din lume stau adunate în aceşti ochi. Alături de un bărbat cu o asemenea privire poţi să faci o incursiune în liniile inamicului, să pui la cale un atentat sau să treci printr-un lagăr de concentrare”. Zece ani mai tîrziu însă imaginea idolului în vulva goală (preiau sintagma editorialistului!) îl zgîrie atît de tare (şi de retortele decepţiei am vorbit!), încît verdictul cade cu greutate de fontă: “am trăit acum, la vederea corpului ei gol în culori de revistă, starea de spirit pe care ţi-o dă vederea unui cadavru în putrefacţie”. Evident, răstălmăcirile n-au întîrziat, prilej pentru o nouă intervenţie, acum pe deplin clarificatoare: “Subsemnatul e de părere că există ceva deasupra libertăţii [”e corpul lor, sînt libere să facă ce vor cu el”, i s-a replicat] şi a vieţii – demnitatea. Dacă trăind şi exersînd libertatea îţi pierzi demnitatea, atunci nu meriţi să fii liber”… O morală în acţiune, iată ce sînt, în ultimă analiză, paginile acestei cărţi.

N-aş vrea totuşi să închei fără a răspunde unei întrebări anterioare, presantă pentru mine (mă rog, fiecare cu obsesia lui!), aceea privind posibilitatea – în sine – a unui tip similar de personalitate. De fapt, e abia o schiţă de răspuns ceea ce intenţionez să spun. S-ar putea să nu am dreptate şi realitatea, în mişcarea ei, să infirme o teză care mi se pare acum imbatabilă. Anume: nu cred că am fi putut da, în condiţiile noastre, ceva asemănător ca anvergură şi acuitate. Şi nu e vorba, Doamne, fereşte, de talent, mă grăbesc să liniştesc pe toată lumea, îndeosebi pe susceptibilii titlurilor şi ai stagierilor de tot felul, personalităţi simandicoase, clasicizate pe picioare. Nu! Talent avem cu carul, tot românul s-a născut poet, basarabeanul, în ciuda propensiunilor sale autarhice, aşijderea, deci nu mai încape vorbă, chestiune închisă, cum se spune. Mă refer la structură, la acel ansamblu de nervi şi idei care fac omul – apanaj nu doar al Providenţei, ci şi, helás, al împrejurărilor sociale. Dumnezeu nu poate suplini istoria, se ştie. N-o poate, din nefericire, nici concura: după atîţia ani de teroare şi disoluţie, în creuzetul acesta numai demnitatea n-ar fi putut cristaliza, ca azi să fi avut măcar o premisă, de nu un argument în emulaţia care ne inflamează apropo de partea cealaltă. Iar talentul fără demnitate nu e doar alexandrinism pur, ci şi – cîte exemple la dosar! – un potenţial delincvent. O practică a demnităţii, îndelungată şi – esenţialul – colectivă, iată ce aş recomanda, prin urmare, dacă vorbirea în pustiu nu ar fi încă la noi un gen viu şi în plină expansiune. (Asta, desigur, în cazul în care nu eşti taxat cu rînjetul inerent de preeminenţă!) Mă mulţumesc, atunci, repliat, să sugerez această lectură obigatorie: Sportul minţii…