Atemporal, dogmatic şi beligerant…

Mişa apăruse în satul socrilor mei cam odată cu Gorbaciov. Ăsta pe micul ecran, evident (pentru că la propriu, e-he, ce mai drum s-ar fi croit printre dealuri şi cu ce dale s-ar fi sulemenit hudiţele!), celălalt, de, în trup (puţin) şi haine spălăcite, cu o cravată legată lălîu la gîtul subţiratic. N-ai fi dat o para chioară pe el, atît părea de oarecare. După prima adunare de partid însă lumea a prins un fel de frică greu de explicat în termeni raţionali: decît să dea ochii cu proaspătul secretar de partid, mai bine cotea sau făcea cale întoarsă. Nici cotoii întunecaţi nu produceau un asemenea efect! Într-un tîrziu, intrigat de-a binelea, mi-am făcut treabă şi i-am păşit pragul. Domne’, te umfla rîsul să-l vezi tronînd în chip de moviliţă la o masă cît toate zilele, cu portretul uriaş al părintelui popoarelor proptit pe tidva-i măruntă. Dar a fost suficient să deschidă gura că impresia s-a reconfigurat instantaneu. Vorbind, secretarul nu mai era o grămăjoară de oase acoperite de o piele serafică, ci o instanţă sinistră. Mult timp n-am înţeles de unde vine senzaţia asta (şi ea făcea oroarea localnicilor): din caracterul impersonal al discursului, ca să mă exprim academic. Mişa, altfel zis, vorbea cu gura rapoartelor lui Brejnev, era o pîlnie ambulantă. Vorbea la adunările de partid, la şedinţele cîrmuirii, în cîmp, la plenarele comitetului raional de partid, pe stradă, la magazin – oriunde! Şi era de o energie inepuizabilă, obstinat, surd la orice argument. Un posedat de partid! Nu te puteai pune în poară cu unul ca el: era incomparabil mai ieftin să tai poala…

Mişa, cu alte cuvinte, era un dogmatic complet lipsit de humor, de o platitudine desăvîrşită, rigid pînă-n pînzele albe, un inclement fanatizat. Iar disproporţia dintre propoziţiile solemne, rodate în laboratoarele propagandei, şi figura lui părelnică accentua senzaţia de teroare. Un personaj kafkian, ce mai!…

*

Cît să fi trecut de atunci? Am sentimentul că o viaţă întreagă. Gorbaciov a intrat în istorie, podurile de flori la fel. Limbă, alfabet, Snegur, Lucinschi, Voronin… Cupoane, bonuri patrimoniale, privatizări într-o veselie… Frontul Popular, Piaţa Marii Adunări Naţionale, discursuri incendiare, lume care îşi toca ultimele economii, transmiţîndu-le din mînă în mînă, prin mulţime, lui Roşca, la tribună, pentru cauză… Grigore Vieru, Ion Hadârcă (fostul secretar de partid al Uniunii Scriitorilor, autorul Bacilor mieilor chirilici, iar actualmente anticomunist vituperant), Leonida Lari – la microfoane, electrizînd mulţimea… Un colaj aiuritor, care ne-a confiscat biografiile şi ne-a sleit veleatul…

Nu mi-am dat seama decît abia nu demult, cînd l-am reîntîlnit, că Mişa dispăruse estimp ca înghiţit. Alţii din tagma sa au făcut în toţi aceşti ani figuraţie prin varii consilii, pe liste de partid, au încropit averi, s-au dat în stambă. Şi-au păstrat adică vizibilitatea. Mişa e, probabil, singurul dintre foştii nomenclaturişti ai PCUS, care s-a băjenit în Occident după rost şi chiverniseală. Ni l-am putea imagina, la rigoare, pe fostul secretar de partid – groaza babelor şi a colhoznicilor mai dedaţi cu păhărelul (pentru în vremea aceea declarase Gorby război alcoolicilor sovietici) – cum spală vesela sau dă cu mătura prin cutare bodegă de la Roma sau Torino; cum face pe băiatul de casă ori grădinăreşte în gospodăria capitalistului putrefact şi, mde, muribund…

*

Zece ani bătuţi pe muchie, printre străini, într-o realitate complet diferită de cea pe care ai lăsat-o acasă… Unora le sînt de-ajuns cîteva zile, ca să se preschimbe (mimetismul fiind o formă de adaptare şi o soluţie de supravieţuire, cînd nu reprezintă o insuficienţă de caracter). Mişa e dintr-un aluat dogmatic rar şi, pe cît se vede, indestructibil: mi-a recitat băţos aceleaşi precepte, în cascade, beligerant, sorbind cu zgomot, muncitoreşte, din halba de Stella Artois, pe terasa bîntuită de afişe electorale…

Specie teribilă! Trupul lor trăieşte în istorie, e perisabil ca şi ale noastre. Mintea însă le e ferecată ermetic în cavitatea unui concept, flotînd peste realitate, în cerurile halucinaţiei. Biologicul lor, cîteodată bicisnic şi umil, închide o entitate atemporală. Istoria nu le poate nici măcar vorbi. Ei, în schimb – vezi secolul trecut –, se cred sincer chemaţi să-i ocîrmuiască ecorşeul…