De fişat, practic, totul

Sigur, nu-i deloc judicios ceea ce fac acum: încep o rubrică de comentariu literar (sau de impresii de lectură? Ori de simple fantazări în reverberaţia unei idei? De cronică în toată regula, cu verdict inclement şi fără drept de apel? Sau, totuşi, de divagări – să le spunem, opozitiv, pentru a nu tulbura liniştea clasicului, inutile: flotări flegmatice prin apele unor texte? Ori poate ceva între rigoare şi cancan, între fermitatea nuanţei şi caracterul difuz, lax, în continuă derivă, al ansamblului – ca tribut nativei orori de sistem şi monumental? N-am o idee precisă, iertaţi de frivolitate. Şi-apoi ştiu, dintr-o lungă şi destul de alambicată experienţă, că planul iese întotdeauna, precizat pînă în cea mai fină articulaţie, la urmă, cînd experienţa se consumă: produs de contabilitate, nu de anticipaţie, deh!)… nu-i, zic, tocmai prudent să-ţi dedici textul de inaugurare unei cărţi apărute acum trei ani şi care, culmea, discută, la rîndu-i, ceva datînd hăt din 1999! Actualitatea apasă peste cronicar cu greutatea destinului, percepţia şi uzul (alias istoria literaturii!) cerîndu-i promptitudine, conformitate absolută cu clipa, scris coincident cu trăirea ş.a.m.d.: poetica urgenţei nu cunoaşte hotare. Astfel că, hélas, cine derogă – dezertează, îşi acoperă imaginea de ocara desuetudinii…

Nu prestigiul însă mi-i în cap (şi nici mărirea, dacă mă crede cineva), ci o veche şi irepresibilă voluptate. Spun asta fără a sconta cîtuşi de puţin să epatez: a te declara azi, cînd omul e bine statuat ca personaj şi, vorba lui Tudor Arghezi, trăieşte o metempsihoză străină, fiind în primul rînd (şi în chip exclusiv, aş adăuga) propriul stil, drept admirator al lui Nicolae Manolescu, pare firesc, ba chiar legitim. Pînă şi contestarea, într-un asemenea caz, intră în protocolul omagiului, nemaifiind loc – ce face timpul din toate! – pentru adversităţi ireductibile. M-ar tenta să repet aici poncifele răsvehiculate: primul cronicar al ţării, cel mai mare critic român în viaţă, ilustru eseist etc., dar simt că nici o fervoare n-ar fi suficientă pentru a sparge uzanţele, căci întru superlative s-a perseverat demult, cu net profit de clasicizare. Aşa că mă întorc senin şi strict enunţiativ la mărturisirea de mai sus: am cumpărat Scutul lui Perseu (cu subtilul: Nicolae Manolescu între oglinzi paralele, Editura Curtea Veche, 2003) dintr-o librărie Humanitas, de la Iaşi, şi pînă acasă (în cursa de Ungheni, printre bidoane şi chiloţei roz-bombon exultînd dialogul transfrontalier, har geopoliticii că nu ne lasă să murim de foame!) am dat-o gata. Lectură avidă, de fan maniheist, atent să nu-i scape un strop din tot ce proiectează lumină asupra idolului său. Şi o carte pe potrivă: catagrafiind cu exemplară migală reflexele spiritului, în mişcarea de trupe a bibliografiei – într-o primă parte –, pentru a le contrapune personajului conturat de propria confesiune – în cea de-a doua. Fantasma livrescă versus autoficţiunea! Miza lui Mircea Mihăieş era, probabil, să complinească un profil bine precizat în trăsăturile-i esenţiale (şi uşor recognoscibil) cu aura sa inaparentă (şi aproape necunoscută, discreţia criticului în acest sens fiind… de largă notorietate). De aceea comentariul (o trecere în revistă, de fapt – dar plină de acribie) e coroborat cu interviul, demersul exegetic – cu procedeul reportericesc (vezi şapoul de la pagina 60, surprinzător de epic, circumstanţiind fulgurant cadrul discuţiei şi, dacă mă gîndesc bine, grevînd percepţia pentru tot restul paginilor, obligîndu-ne adică să citim lungul interviu luat lui Nicolae Manolescu în seara zilei de 30 septembrie 1999 – „în locuinţa sa din Bucureşti” – cu atmosfera respectivă în reminiscenţă: subtil mijloc de constrîngere a lectorului).

Oglinzile sînt, într-adevăr, paralele, dar puterea lor reflexie diferă, după cum inegală e şi forţa lor de cuprindere. „Inventarul” (Ambiguitatea transparenţei) e, de departe, o strălucită sinteză, cu observaţii întotdeauna pertinente, curgînd dezinvolt, dar pe un filon extrem de riguros, ales parcă – nu m-am putut debarasa de acest sentiment – în contrapondere. Am impresia că, psihologic, Mircea Mihăieş a avut de rezolvat o problemă destul de delicată: cum să-şi tempereze entuziasmul spre a nu cădea în panegiric; şi cum să păstreze o distanţă nu atît critică (dificultate copleşitoare în acest caz), cît mai cu seamă decentă; ori altfel zis (şi mai propriu!), cum să-şi facă treaba fără a impieta simpatiile. Cînd, într-un loc, „referinţele teoretice rămîn încă uşor marxizante” (e vorba de Metamorfozele poeziei), ceea ce poate părea infamant, vine iute în compensaţie tuşa de echilibru: „dar tentativa de a regîndi totul cu propriul cap e remarcabilă”. Nu e singurul recul de acest fel. Undeva, la un nivel subliminal al interpretării, trebuie că va fi funcţionat un mecanism insidios de cenzură; sau dacă nu, măcar de inhibare a elanului critic. Aşa sau altfel, „efigia” iese în final suspect de impecabilă, iradiind de grandoare, imaginea (interioară a) criticului transcende prezentul spre o posteritate mitologizantă: „o uriaşă felină care se ştie capabilă să devore orice pradă şi tocmai de aceea înlocuieşte forţa cu înţelepciunea”… Mircea Mihăieş şi-a scris eseul cu mînă de ucenic, parol! Acu’, sigur că e cam hazardat să vezi, în concizia şi eclatanţa frazei, în expresivitatea formulelor, în austeritatea lor elegantă – ca şi în apetenţa nedisimulată pentru paradox, bine combinată cu modul olimpian (de vastă detaşare!) în care sînt amendate erorile sau excesele – un caracter obsecvios. Dar asta e: cred că temutul pamfletar din pagina a doua a României literare este mult îndatorat stilistic maestrului său. Asistăm ca atare la traducerea lui Nicolae Manolescu pre proprie limbă, printr-un renghi pe care ţi-l poate juca empatia (sau, cine ştie – iată cît precaut mă dovedesc! – vreo fericită afinitate de structură). E uimitor ce distinct se lasă perceput uneori tonul originar al modelului: „În această perspectivă, care combină subtil tentaţia epicului (ca la Călinescu) şi obsesia rigorii (ca în analizele lui Lovinescu), criticul e un jolly-joker: imaginează un spaţiu al interpretării care aspiră să devină, el, un model al literaturii, şi nu invers, aşa cum se întîmplă de obicei. Mulaj negativ, actul critic dezvoltă o instantanee agresivitate, în interstiţiile căreia istoricul literar îşi construieşte propriul discurs…”

Interviul însă e de tot fastul. Ştiu că n-am voie să fiu expozitiv fără măsură, dar rezumatul, parafraza sînt o pură inconştienţă în acest caz. Ce ştim, de fapt, despre omul din cearcănul semnăturii? I-am citit cărţile, i-am spionat prin colecţii cronicile. Teme-le au fost un festin, cînd le descopeream pe vreo tarabă. Dar vai, ce parcimonios a fost criticul cu sine: nicăieri un jurnal propriu-zis, umori întotdeauna bine filtrate şi atent contrase literar, o discreţie – ca să-mi refolosesc cuvîntul – niciodată clătinată. Cum, dar, să nu faci ochi mari aflînd ce raport de mefienţă are cu alteritatea: „Îmi vine în minte versul lui Eminescu: «Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec” şi, tot din el, „[...] viaţa-mi repovestită de o străină gură”! Sentimentul cel mai acut pe care-l am este că acest trecut nu-mi aparţine. Parcă nu vorbesc despre mine! Nu-mi vine să cred că eu sînt acela care vreme de treizeci şi doi de ani a reuşit, măcar de cincizeci de ori pe an, să fie prezent într-o publicaţie cu un comentariu de carte. Dinăuntru, lucrurile astea se văd altfel decît din afară. Eu nu cred că am şaizeci de ani, de pildă. Cînd mi se spune şi cînd fac şi eu socoteala – mai ştiu, cît de cît, să scad şi să adun! – parcă n-ar fi vorba de mine”. De mefienţă sau chiar de oroare, dacă ar fi să luăm doar cazul întrevederii cu un prieten, la Washington, pe care l-a remarcat mai întîi traversînd strada spre restaurantul unde au convenit să-l aştepte – scenă de citit în cheie psihanalitică: „[...] la un moment dat, văd un moşulică trecînd strada, uitîndu-se în dreapta, uitîndu-se în stînga, puţin adus din spate, alb. Cînd s-a apropiat mai tare – era chiar prietenul meu, mai tînăr decît mine cu vreo doi ani! Şi în loc de «Bună ziua!», de «Bine te-am găsit după ani de zile!», i-am spus: «Te rog să-ţi îndrepţi spinarea, să nu te mai văd aşa, pentru că-mi vine să mă duc să mă uit în oglindă să văd cum arăt eu!»”.

Aici, mi-am zis, e de găsit o explicaţie (alta decît cea pe care o invocă Nicolae Manolescu însuşi: că „nu mă mai interesează nici pe mine”, că „ideea de a citi ce am scris acum treizeci de ani despre un scriitor care între timp s-a schimbat el însuşi de nu ştiu cîte ori mă deprimă”, că „probabil că uneori am scris prost – ca să nu mai spun că au apărut şi greşeli de tipar!” etc.) în legătură cu nepublicarea în volum – pînă la acea dată – a cronicilor sale. Căci ele ţin, oarecum generic, de un timp auroral – complementar alterităţii, criticul avînd despre tinereţe „o imagine proastă şi o părere proastă: cred că pînă la treizeci de ani eram complet idiot!” (Mircea Mihăieş, în contrapartidă: „La 27 de ani, cînd tipăreşte prima carte, vocea îi era deja perfect conturată. Indeciziile primilor doi-trei ani, ambiguităţile – mai mult ale epocii, decît ale autorului – sînt o amintire, iar tonul, încă de pe acum, este cel cunoscut din ferventa activitate publicistică”! Şi din nou Nicolae Manolescu: „Eram idiot şi ca bărbat, eram idiot şi ca scriitor şi critic, eram idiot şi ca profesor. Cînd îmi dau seama cîte prostii am făcut, cîte prostii am spus, şi cu ce convingere, mă sperii că dacă cineva ar depune efortul de a le publica – vai, unele chiar sînt publicate! – m-aş face de rîs”…). Cîtă cochetărie este aici vede oricine. Să-l admiri „extraordinar” pe Edmund Wilson („un fel de Lovinescu al Americii”), să-ţi păstrezi, scriind, atitudinea de profesor („[...] cred că fiecare dintre noi, cînd scrie, are o anumită formă mentală de a se raporta la publicul lui”; „[...] sînt cel mai înclinat către modelul didactic”), dar să nu-ţi reproduci cronicile în volum – opera care a format gustul unei întregi epoci! – are, cu siguranţă, alte motivaţii decît cele invocate. O temă de perseverat, chit că între timp nesperatele volume au apărut – deşi halal de ediţie (Aula, 2001)!

De fişat, practic, totul: de la fulguraţiile biografice („Lăsînd gluma la o parte, cei treizeci şi doi de ani au fost o corvoadă”) la amănuntele de viaţă literară („Am început să-mi dau seama că este extrem de greu să te întîlneşti cu un om faţă în faţă, de două, de trei ori de săptămînă şi să scrii exact ce crezi despre cartea lui”), de la eşantioanele de caracter sau fiziologie („[...] eu sînt un om disciplinat, pentru că am descoperit foarte repede, de cînd eram tînăr, că sînt înclinat către lene”) la scrisul propriu-zis, ca tehnică („Dacă ei ar fi avut un ritm normal de publicare, probabil că şi opera lor arăta altfel”, spune la un moment dat criticul, referindu-se la generaţia ’80 şi la drama ei de a scrie altceva decît poezia căreia i-a supravieţuit); în fine, întreg fragmentul despre Istoria critică a literaturii române: extraordinar ca privelişte de laborator şi dramă intelectivă („M-am trezit cu nişte blocuri mari, de care eu nu eram conştient acum cincisprezece ani, cînd m-am apucat să scriu istoria. Mi se părea mult mai fărîmiţată. Deci, lucrurile s-au limpezit…”. Sau: „[...] mie îmi trebuie acum o perioadă , nu foarte lungă, de cîteva luni, în care să mă pot învîrti în jurul acestei cărţi, să cîrpesc ce mi se pare mie că s-a stricat [...] să mă «remontez» şi să mă remotivez, după care o scriu într-un an sau doi orice s-ar întîmpla!” – „eu ştiu că acest moment va veni dacă nu mîine, vineri. Dacă nu vineri, sîmbătă. Poate miercurea viitoare se va face un declic – pac! – şi din momentul acela eu n-am să pot face altceva decît să scriu istoria literaturii”…)