Ministrul Apărării Vitalie Vrabie consideră că AMN n-a produs nimic substanţial

Faptul că o personalitate de talia lui Vitalie Vrabie face în această campanie agitaţie pentru comunişti nu poate trece neobservat. Ce motive o avea, te întrebi involuntar? Achită cumva nişte poliţe, cum se insinuează pe ici, pe colo, mai în şoaptă, mai cu decibeli? Sau crede sincer în virtuţile partidului (încă) de guvernămînt? Îndeplineşte un ordin sau practică dezinteresat un exerciţiu, după unii, infam, după alţii, ei, da, firesc şi chiar salutar? Cert e că prestaţia sa iradiază (carisma fiind apanajul unor sfere mult superioare politicului) şi, probabil, convinge, produce adepţi. Cum i-am fost cîndva – pe cînd îşi adjudeca primul său mandat de primar la Ungheni – persoană de încredere, m-am simţit o dată în plus obligat să-i cer un răspuns. Vi-l ofer în continuare sub forma unui interviu, poate că puţin cam lung dar nelipsit, sper, de consistenţă, mulţumindu-i interlocutorului meu, şi pe această cale, pentru bunăvoinţă şi, îmi place să cred, fair-play.

P.S. Scriam rîndurile de mai sus în data de 26 martie a.c., cînd au şi fost postate. Habar nu aveam, pe atunci, cum vor evolua lucrurile (tineri furioşi, Parlament în flăcări, diversiuni de tot felul, după cum se aude, şi scenarii – citiţi presa acestor zile – unul mai sinistru decît altul). Evident, nu aveam cum să ştiu că, la un moment dat, voi primi în chip de omagiu, pentru acest exerciţiu colocvial, ura înverzită a lui X, Y, Z. Nu trebuia să pun întrebări, să provoc o discuţie, să redactez şi să public. Interviul este, în logica acestor preopinenţi (cu ghilimele de rigoare, desigur), o formă de obedienţă, o dovadă de înregimentare şi cine mai ştie încă ce! Soiul acesta de democraţi, foşti cotizanţi în viscerele PCUS (mari iubitori de Ţară, vezi, Doamne, deşi la un test de cunoaştere a limbii române se sparie gîndul ce ne-ar putea revela!) gîndeşte – nu mai încape îndoială – în aceiaşi termeni ai intoleranţei, maniheismului, ai fanatizării doctrinare de care crezusem (vai de biet scriptor!) că am scăpat, măcar într-o parte a eşichierului.

Nu am mare experienţă în drăcoveniile php, html şi alte alea, dar faptul că, tam-nesam, n-am mai putut deschide din dashboard materialul în discuţie – spre deosebire de celelalte – mi-a dat un sentiment vag de reverie… Dragă Mon, să amînăm pentru o zi mai însorită discuţia despre traiectoria bezelelor, cu inerenta panoplie de fese în fundal…

Domnule ministru, aţi condus, în tinereţile dvs., o societate pe acţiuni; aţi fost, ulterior, director al Camerei de Comerţ şi Industrie din Ungheni. Sînteţi specialist în managementul agrar şi în relaţiile internaţionale. Aţi urmat un stagiu în SUA. Ca ministru al administraţiei publice locale, aţi vorbit de regionalizare în sensul european al termenului. În fine, ca pată - simptomatică - de culoare, pot spune că v-am auzit conversînd dezinvolt în engleză şi, o dată, replicînd cuiva, la telefon, în germană… Cred că toate acestea vă recomandă ca spirit liberal, dedat cu valorile europene. Cum se face totuşi că tocmai un asemenea om a consimţit să fie persoana de încredere a PCRM în actuala campanie electorală?

Dar toate aceste lucruri le-am obţinut în perioada de timp cînd partidul comunist era unicul partid la putere. Atunci am făcut şcoala primară, preuniversitară, atunci am terminat universitatea agrară, atunci am terminat universitatea din Moscova, atunci am mers la stagiul respectiv. Partidul a contribuit direct la formarea mea ca personalitate. Totodată, valorile europene nu-i sînt deloc străine. Ca argumente servesc acţiunile PCRM-ului din perioada de opt ani. Pe dimensiunea de integrare europeană, în primul rînd. PCRM este unicul partid de la noi care a reuşit să semneze un acord cu Uniunea Europeană. Mă refer la programul de trei ani Republica Moldova -UE. Pînă la el au fost doar vorbe, demagogii cum că dînşii ne vor asimila pe motiv că sîntem mici, că sîntem puţini, că sîntem necăjiţi, că nu costăm prea mult pentru dînşii ş.a.m.d. Că dacă au asimilat ei Germania, mare treabă noi, moldovenii! Noi am aşteptat miracole, am visat. Dar primul pas, concret, a fost anume acesta: programul Republica Moldova - UE. Şi el a fost realizat, practic, la toate capitolele! Dovadă că raportul privind implementarea lui a fost unul pozitiv. Practic, noi sîntem în proces de negociere pentru următoarea fază, de statut de asociere. Pe de altă parte, eu nu pot să nu-i fiu recunoscător actualului partid de guvernămînt pentru faptul că, în cei şapte ani, cît am fost primar la Ungheni, m-a susţinut în realizarea unor proiecte de importanţă majoră pentru oraş. Unii poate au uitat, dar în ‘99, cînd am preluat funcţia, situaţia în oraş era foarte complicată. Vă aduceţi aminte: restanţe la salarii pentru bugetarii din grădiniţe, şcoli şi alte instituţii publice de pe teritoriul oraşului, care erau de 6,5 fonduri de salarizare lunară. Doi: lipsă de energie electrică în orele de zi şi în orele de seară, cînd oamenii avea nevoie de curentul electric pentru necesităţile casnice. Trei: pensiile. Restanţele la pensii erau de un an şi jumătate şi mai mult, pînă la 18 luni erau restanţele la pensii! Iar cele care se achitau, se achitau cu greu, prin produse, mărfuri de proastă calitate şi, foarte ruşinos, cu pîine de calitate joasă şi… galoşi. Patru: combinatul de covoare, fabrica biochimică şi alte întreprinderi, care erau orientate spre export, au pierdut peste noapte piaţa de desfacere. Cinci: prezenţa frontierei. Cu nodul de cale ferată, cu vama, cu tot ce este legat de intrare şi ieşire la hotarele ţării. Şi un asemenea oraş s-a pomenit dezavantajat în comparaţie cu majoritatea centrelor urbane din ţară pe motivul lipsei sursei energetice celei mai competitive: gazele naturale. Nu mai vorbesc de moralul oamenilor, care era la pămînt. Nu vedeau nici o perspectivă! Erau deja obosiţi de lipsurile în lanţ: şi acasă lipsuri, şi la serviciu lipsuri. Lipsă de condiţii, lipsă de lumină, lipsă de hrană. Grădiniţele din oraş erau frecventate la 40 la sută din capacitatea lor. Mi-a trebuit aproape un an de zile ca să înţeleg unde am venit şi ce am găsit. Ca să stabilesc priorităţile. Să analizez ce am promis oamenilor. Pentru că ei nu m-au ales pentru că eu sînt de un metri şi opt zeci şi opt. Ei au ales în baza programului meu. Cu toate că programul nu constituia nici zece la sută din ceea ce noi am realizat ulterior. Pentru că eu nu puteam să ştiu, iniţial, adevărata dimensiune a situaţiei. Unicul lucru pe care puteam să-l promit atunci era că mă voi dedica şi voi încerca să pătrund în esenţa profundă a problemelor oraşului şi, de comun acord, să le găsim soluţii. Şi ceea ce am realizat în primul rînd: reparaţia podului peste calea ferată, în termen foarte scurt. Doar eu ştiu prin ce am trecut şi ce punţi am legat şi cu cine am legat. Şi erau de diferite orientări politice şi trebuia să le spui cine eşti tu, ce viziune ai… Trebuia să fii foarte labil ca să stabileşti relaţii şi să obţii fondurile. Căci fondurile nu erau ale oraşului! Şi în ţară şi azi există poduri avariate. Şi poduri de importanţă majoră! Dar noi am reuşit să aducem fondurile şi să rezolvăm problema. În 2001 devenise evident că agentul termic trebuie decentralizat. Vechiul sistem de aprovizionare a oraşului cu agent termic era uzat şi fizic şi moral, avea un randament foarte scăzut, producea pierderi colosale. În iarna anului 2000 noi am fost nevoiţi să evacuăm apele din sistemul de termoficare, pentru că nu mai aveam păcură. Poate ştiau şi alţii cum trebuie rezolvată o problemă atît de gravă, dar anume nouă ne-a revenit să găsim soluţia. Şi noi am realizat lucrul ăsta! Am construit centrale autonome performante, cu randament înalt, în apropierea instituţiilor publice şi a blocurilor locative: un model care mai tîrziu a fost pe întreg teritoriul ţării. La început am încercat pe gaz lichefiat şi ne-a reuşit, însă foarte greu, cu costuri prea mari şi cu mult disconfort. Era evident că trebuie aduse gaze naturale. Şi în 2002 le-am adus! În prima etapă, foarte conştient, am adus doar pentru centralele termice. Să nu gîndească cineva că n-am ştiut ce facem. Dar a fost un prim branşament de presiune înaltă de 10 atmosfere din material de plastic, construit pe o distanţă de circa 50 de kilometri, în mai puţin de două luni, în condiţii de toamnă tîrzie, cu lipsă de resurse şi cu lipsă de experienţă. După ce am conectat centralele termice, ne-am zis că vom merge cu reţelele de distribuţie pe întreg teritoriul oraşului. Noi, la momentul actual, avem zeci de kilometri de reţele de distribuţie pe teritoriul oraşului, băgate în pămînt. Subliniez asta. Vă imaginaţi dacă noi ne propuneam să venim aerian cu toate ţevile astea pe zona de centru, mai ales?! Ne-ar fi costat, desigur, mai puţin, dar cum ar fi arătat în consecinţă oraşul? Eu sper că lumea ştie să aprecieze eforturile noastre.

Cît însă din economia acestor realizări – pe care nu cred că le contestă cineva – reprezintă beneficiul colaborării primarului de atunci cu PCRM? Cu alte cuvinte, cît credeţi că aţi fi realizat nesusţinut de reprezentanţii (încă) partidului de guvernămînt, de unul singur împotriva conjuncturii? V-ar fi reuşit la fel de mult?…

Categoric, nu. De altfel, noile autorităţi, nu numai de la Ungheni, se plîng mereu că cei de la centru nu le dau bani pentru proiectele lor. Dar nici centrul nu dispune de resurse pe măsura necesităţilor noastre. Şi într-o asemenea situaţie totul este cum ştii să ceri, cum prezinţi problema. Şi pe prim plan trebuie să fie nu viziunea ta politică oarbă, ci interesele cetăţenilor din localitate. Trebuie să fii foarte corect şi argumentat în ceea ce îţi propui. Şi trebuie să fie relevante propunerile tale. Trebuie să ai tot timpul iniţiativa ta proprie. Prima trebuie să fie iniţiativa ta. Trebuie să poţi stabili relaţii bune, un dialog constructiv cu potenţialii susţinători, în cazul meu, cu finanţatori ai acestor proiecte. Şi ei nu trebuie să fie doar guvernul central, ministerul finanţelor, trezoreria de stat. Poate fi şi parteneriatul public-privat, pot fi băncile comerciale, băncile străine. Eu pot să descriu ore întregi cum am obţinut banii pentru finanţarea construcţiei centralelor termice din tranşa de finanţare a Băncii Mondiale, „Energetic-2”. Pot să descriu ore în şir care a fost abordarea construcţiei gazoductului Călăraşi-Ungheni, cum am pornit, de unde s-au luat fondurile pentru proiectare. Cum am finanţat noi, iniţial, construcţia gazoductului din creditele comerciale. Cum am ajuns la taxa de conectare.

Da’ chiar: cum aţi ajuns? S-a făcut teribil de mare caz cu acest prilej. Unii le-au declarat, fără drept de apel, ilegale, alţii au insinuat ideea unui anume troc cu preşedinţia; iar în cursul localelor de mai an opoziţia a promis că vor fi abolite, ba mai mult: că sumele percepute „fraudulos” vor fi returnate. Să lămurim odată lucrurile, domnule ministru.

În 2002 nu se putea proceda în alt mod. Asta era atunci unica posibilitate de a dezvolta reţelele de distribuţie pe teritoriul oraşului. A fost o abordare complexă a problemei, cu contribuţia tuturor consumatorilor potenţiali, inclusiv a celor casnici. Vă asigur că în caz contrar am fi rămas, poate chiar pînă în prezent, cu gazele naturale la intrarea în oraş. Deoarece costurile acestui proiect erau peste puterile bugetului local şi bugetului de stat. Poate că era bine dacă în prealabil efectuam un sondaj de opinie, ca să dobîndim astfel un argument în favoarea deciziei pe care am luat-o. Dar nu aveam timp pentru aşa ceva. Şi apoi era limpede că nu facem altceva decît să anticipăm aşteptările oamenilor. Ei nici nu credeau că vor avea gaz natural, că va fi căldură, că se vor construi reţele. Dar s-au pomenit la un moment dat cu toate aceste lucruri. Nu ştiu dacă s-au întrebat cum ne-a reuşit nouă o asemenea performanţă, de unde s-au luat fondurile pentru implementarea unui astfel de proiect. Pot spune însă că cei care au contestat legitimitatea acţiunilor noastre (indivizi meschini, pentru care interesul lor politic mărunt conta mai mult decît binele obştesc) au ignorat cu bună ştiinţă faptul că, în schimb, Primăria şi-a asumat obligaţia de a-i conecta timp de doi, trei ani pe toţi consumatorii din oraş, indiferent că locuiesc la bloc sau în case particulare, în centru sau la periferii. Iată care ne-a fost scopul. Şi noi procesul acesta l-am început. Noi am făcut lucrul ăsta! Dar, cu regret, nu ne-a reuşit pe deplin, pentru că o bună parte din cetăţeni, mai ales de la periferii, fiind şi mai puţin înstăriţi, s-au lăsat ademeniţi de ideea că statul îi va racorda pe gratis la gaze. Iar noile autorităţi n-au manifestat nici un interes pentru soarta acestui proces, vital totuşi pentru comunitate. Ba mai mult: o fac pe niznaiul cînd le reaminteşti de promisiunea din campania electorală trecută, cu privire la anularea taxelor de conectare.

Bine dar Guvernul, pe cît ştiu, a emis o hotărîre prin care taxele cu pricina au căpătat un caracter obligatoriu; iar conectarea a devenit prerogativa companiei Moldovagaz. Cum putem reproşa, după asta, autorităţii publice că nu se preocupă de bunul ritm al procesului respectiv sau că nu anulează taxele cu bucluc?

Eu sînt absolut convins că procesul acesta trebuie să fie propriu autorităţilor publice locale, pentru că principala lor raţiune de a fi este chiar binele public. Ele trebuie să fie cele mai interesate să nu aştepte că va veni o structură centralizată, de la Chişinău, şi va organiza gazificarea pe teritoriul localităţii, ci să supravegheze şi să impulsioneze acest proces. Este adevărat că Guvernul a delegat competenţele respective companiei Moldovagaz. Dar puţin ştiu că această hotărîre s-a luat pentru că, după alegerile din 2007, autorităţile locale n-au mai vrut să se ocupe de problema gazificării. La Ungheni, cel puţin, s-au pierdut doi ani de zile în sensul acesta. Şi e păcat, pentru că, în primul rînd, colectarea colectivă a acestor taxe dădea posibilitatea procesului dinamic să se dezvolte şi la ziua de azi se putea spune că întreg oraşul este acoperit de reţele de distribuţie, cu gaze la poarta fiecărui om; şi la Dănuţeni, şi la Bereşti, în Ungheni-Deal sau Ungheni-Vale. În rîndul al doilea, primăria s-a lipsit astfel de nişte resurse financiare. Dar cel mai important era că se ţinea cont de posibilităţile de achitare ale consumatorului. O comisie specială, formată din reprezentanţi ai consiliului municipal stabilea lucrul acesta în baza unor criterii bine definite. Bătrîni, invalizi, familii numeroase au fost conectaţi au fost astfel fie conectaţi în mod gratuit, fie scutiţi de plată în proporţie de 50 la sută. Adică era o echitate.

Dar în cazul acesta te întrebi dacă a fost judicioasă hotărîrea Guvernului? Şi nu e oare, totodată, o dovadă de slăbiciune faţă subordonaţii săi din teritoriu?

Noi avem un cadru legal, care presupune autonomie locală. Legea privind administraţia publică locală prevede responsabilităţi şi competenţe care sînt exclusiv ale autorităţilor publice de nivelele I şi II. Totuşi Guvernul a zis: noi vom finanţa construcţia branşamentelor de presiune înaltă pînă la localităţi şi la primul consumator public; restul ţine de răspunderea autorităţii publice locale. Dar eu altceva aş vrea să observ în context: cînd cineva candidează, nu spune alegătorilor, cinstit, că dacă eu voi reuşi să obţin bani de la guvern, eu, oameni buni, am să vă fac. Da’ dacă n-am să am bani, n-am să fac. Dimpotrivă, îl auzi făgăduind: voi repara drumurile, voi ilumina străzile, voi repara şcoala, grădiniţa; mă voi ocupa de problemele bătrînilor şi voi construi acoperişurile sparte ale blocurilor locative. Vom evacua apa din subsoluri. Vom construi rampe de colectare şi vom duce gunoiul. Ş.a.m.d. Ei toate lucrurile astea le promit. Dar, mai apoi, venind în funcţie, spun că da’ eu n-am bani, guvernul ne blochează, pentru că guvernul e de altă culoare. Dar nu guvernul nu-i de azi, de ieri, guvernul e de opt deja. Şi în această perioadă a finanţat – sau co-finanţat – în permanenţă proiectele relevante. Dar numai pentru cei care au avut capacitatea să stabilească relaţii şi un dialog constructiv cu guvernul central.

Sugeraţi că actuala administraţie publică locală nu are o asemenea capacitate?

Eu nu voi da răspuns la întrebarea asta. Să decidă alegătorii, cetăţenii dacă, prin cele realizate pînă la moment, s-a reuşit sau nu s-a reuşit.

Domnule ministru, ceva totuşi pare a nu se lega. Că au apărut voci contestatare, interese de tot felul, mă rog, e democraţie. Dar nu găsiţi că, în calitatea pe care o aveaţi atunci, de primar, aţi pierdut această bătălie? Unde, anterior, aţi convins, Guvern, Preşedinţie, agenţi economici, bănci de tot felul, inclusiv de talie internaţională, de ce nu aţi reuşit să vă convingeţi concitadinii?

Eu am încercat. De zeci de ori. Am comunicat şi prin presă, şi direct, în întîlniri la care le-am zis că numai aşa putem duce la capăt procesul odată început. Dar oamenii, mai ales că şi vremurile erau grele, s-au lăsat intoxicaţi de gîndul că lucrurile se vor realizat chiar în absolut pe gratis. S-au lăsat, din inerţie, în nădejdea statului. Şi statul poate că ar fi reuşit să asigure gratuitatea conectării, dar nu atunci, ci mult mai tîrziu. Or, noi aveam nevoie de gaze naturale în 2002, nu după zece, cincisprezece ani. Din considerentul acesta am recurs la contribuţii. Ca să fie totuşi clar: chiar colectate integral, fondurile acestea n-ar fi acoperit decît parţial costul procesului de gazificare. Restul revenea bugetului local şi finanţărilor externe. În schimb, cum spuneam, totul s-ar fi finalizat în trei, patru ani. Adică azi oraşul ar fi fost gazificat integral, cu tot cu periferii. Amintiţi-vă că taxele au fost instituite în 2002. În anul imediat următor au avut loc alegeri locale. Am candidat şi nimeni nu mi-a spus, în electorală: te realegem cu condiţia că renunţi la taxele de conectare. Şi pe atunci era incomparabil mai greu decît azi să faci rost de 1850 de lei. Oponenţii mei nu s-au aşteptat ca Vrabie să cîştige cu 80 la sută. Ei au crezut că alegătorii îl vor sancţiona pentru „abuzul” de a colecta bani pentru conectare. Că aşa spuneau unii. Însă cînd au văzut că oamenii gîndesc altfel, s-au „activizat” deja după alegeri. În 2004 au început a ataca, pregătindu-se pentru parlamentarele din 2005. Probabil că se gîndeau: venim în 2007, la locale, şi îi arătăm noi lui. Iată de unde a venit toată treaba asta. Ei, desigur, preferă acum să nu-şi mai amintească, dar în 2003 n-au acumulat nimic, nici un vot. Nici în consiliul municipal, nici candidaţii lor la funcţia de primar. Nici în 2005 n-au acumulat. Şi asta spune totul despre valoarea lor ca politicieni şi ca fiinţe umane.

În contextul acesta, cum priviţi destinul proiectelor pe care le-aţi iniţiat cînd eraţi primar de Ungheni?

Cînd cerusem aplicarea contribuţiilor, mă gîndeam că sursele pe care le-am fi acumulat astfel ar fi putut compensa într-o anumită măsură alte proiecte necesare oraşului. Noi am vorbit despre construcţia unui sistem nou de aprovizionare cu apă potabilă, la costuri mai mici dar de o calitate mult superioară. Iar sistemul actual să fie menţinut, parţial sau cît va fi nevoie, pentru aprovizionarea cu apă tehnică a localităţii. Pentru că este un lux intolerabil să-ţi irigi grădina cu apă potabilă. Nicăieri nu se procedează aşa. Ne-am gîndit cu acest prilej şi la un sistem de pompare foarte economicos în consum de energie electrică. La asigurarea unei presiuni permanente a apei în sistem, indiferent de etaj. Şi, nu în ultimul rînd, ne-am gîndit cum putem asigura cantitatea necesară de apă potabilă. Cineva îmi poate spune că asta nu mai este o problemă. Corect! Dar pentru că în timpul meu am pus pompe în cartierele de blocuri cu nouă etaje. Cu bani obţinuţi de la USAID. Apoi, conductele. Uzura lor este de patruzeci-cincizeci de ani. Cît o să mai ţină? Cei care vor veni la conducerea oraşului se pot pomeni în situaţia în care m-am pomenit eu însumi cu reţelele termice. Noi aveam şi obiectivul acesta în program. Şi dacă dispuneam de resurse, l-am fi început fără ezitare. Un alt proiect care trebuie să ne preocupe foarte mult: acoperişurile, subsolurile şi faţadele blocurilor locative, conservarea energiei în blocuri. Am vorbit că nu trebuie să renunţăm la sistemul acesta de cartier de aprovizionare cu agent termic; pentru că el s-a dovedit economicos şi eficient. În schimb, am spus că trebuie să schimbăm reţelele de distribuţie. Nu pe verticală, ci pe orizontală, cu evidenţă individuală, pentru fiecare apartament. Şi să nu mai admitem instalarea haotică a centralelor de apartament care, pe lîngă toate, pun în pericol siguranţa imobilelor. Mărturisesc că aveam de gînd să caut fonduri pentru a dezvolta o infrastructură de tip european, cu benzi pentru biciclişti. Adică dacă era să mai ridic un mandat, azi am fi avut aplicate patru, cinci proiect în premieră pe ţară. Şi Ungheniul ar fi arătat, într-adevăr, ca un oraş modern.

Este entuziasmant ce aud. Dar cum de nu aţi transmis toate aceste idei succesorilor dvs.?

Dar nu mi-a cerut nimeni! Cei care au venit în funcţie au considerat că sînt din altă formaţiune politică şi, probabil, şi-au spus că ne vom descurca singuri, nu avem nevoie de asistenţă. Mare treabă, consultant fostul primar Vrabie! Care trebuie să mă sfătuiască ce să fac, cum să fac… Problema noilor autorităţi este că s-au fixat mortal pe ideea că da’ uite, nu avem bani, nu avem bani! Da’ banii nu vin aşa, din pod. Trebuie să ştii în primul rînd pentru ce îţi trebuie bani. Şi trebuie să verifici dacă este cu adevărat justificat – pentru ceea ce îţi propui – să ai banii respectivi. În perioada de timp la care mă refer în oraş au fost făcute investiţii de zeci de milioane de lei – în cadrul proiectelor pe care le-am realizat. Îţi imaginezi că aş fi putut atîrna lăzi din astea de colectare a gunoiului pe fiecare stîlp. Dar nu asta era atunci prioritatea. Acum, nu ştiu. Poate da. Pentru că succesorii noştri au venit pe o temelie deja clădită, pe un fundal bine închegat. Greul l-au făcut alţii. El gazul îl are, căldura o are; aprovizionarea cu apă la toate etajele, o are; lumina el o are în reţea. Are un centru de plasament temporar pentru bătrîni, un alt centru pentru copiii cu dizabilităţi, un alt centru de tineret, cu o foarte bună cantină socială. În sfîrşit, are o tabără pentru copii. Ce-i mai trebuie?

Nu cumva uşă culisantă cu senzori?…

Cum să spun? Bineînţeles că gospodarul se vede de la poartă. Şi cineva se poate gîndi că şi autoritatea publică locală este justificată să renoveze, să pună geamuri noi, uşă cu fotoelement ş.a.m.d. Dar mie mi se pare că nu era una dintre cele mai rele uşi acolo, în principiu. Noi ducem lipsă azi de uşi la intrare în blocurile locative, la intrarea în subsoluri, sînt atîtea geamuri sparte şi iarna căldura se pierde în zadar. Dar dacă ei au stabilit că uşa de la intrare în primărie e o prioritate, poftim. Însă eu sînt convins că astăzi, spre exemplu, trebuie să extindem suprafeţele instituţiilor preşcolare şi preuniversitare. Prin anexe bine proiectate, care să corespundă cerinţelor în construcţii, pentru că spaţiile existente nu mai sînt suficiente. Sau să începem în sfîrşit a amenaja zona de centru, pentru care există demult un proiect. Dar acestea sînt doar sugestii, eu n-am avut altă ocazie să le fac publice.

Am sentimentul că sînteţi prea dur cu succesorii dvs., domnule ministru. Uitaţi, recent s-a dat căldură la palatul culturii. Nu-i asta o realizare?

Da, fără îndoială. Ca cetăţean şi locuitor al oraşului, apreciez ceea ce au făcut. Dar ei ar fi trebuit să recunoască ce a fost prim şi ce este derivat, secundar. La o adică, eu aş întreba: dacă nu construia Vrabie reţelele de distribuţie şi nu aducea gazul la treizeci de metri de palat, cum s-ar fi dat azi căldură acolo? Nu cred că e o scăpare, pentru că în felul acesta s-a creat impresia cum că, iată, după atîţia ani, a venit salvatorul X şi a dat căldură. Adică a fost scontat un anume efect. Pentru că sigur că nu puteau spune, sincer: oameni buni, politică ieftină am făcut, care nu are relevanţă. Sau că dacă nici măcar conectarea palatului n-o realizam, era în genere dramatică situaţia, căci lumea s-ar fi întrebat la un moment dat pentru ce au mai venit atunci în funcţie. Onest este să recunoşti meritele înaintaşilor, indiferent de credinţele şi convingerile lor. Iată, de fapt, şi motivaţia pentru care am primit să fac agitaţie în favoarea PCRM. Partidul a jucat un rol substanţial în redresarea situaţiei social-economice a oraşului Ungheni. Ne place sau nu, dar trebuie să recunoaştem asta.

Apropo de palat. Preşedintele Voronin a promis 25 de milioane pentru renovarea acestui edificiu, promisiune care aşa şi nu a mai fost onorată. Cum puteţi comenta acest fapt?

Da’ cum putea el s-o facă, dacă au venit asemenea forţe politice la putere? Poţi să-mi spui mie? În ţară, 20 de milioane au fost planificate pentru reparaţia capitală a cluburilor. Ungheniul vroia el însuşi 25 de milioane. Şi preşedintele a zis: să vedem ce putem face. Şi datorită rectificărilor ulterioare ale bugetului fondurile acestea puteau fi alocate. Dar, în mod normal, trebuia să existe un dialog.

Vreţi să spuneţi că dacă noua autoritate ar fi solicitat, în mod normal…

În mod normal, anume! Dacă ar fi venit în mod normal. Dar ei nu au venit nicicum. Ei au venit ostil puterii centrale, imediat. Ei au scos portretul preşedintelui ţării din birouri! Acesta a fost un semnal foarte clar în ce priveşte atitudinea noilor veniţi. Ei au declarat, cu tupeu, cum că noi ne vom descurca fără dînşii. Foarte bine! Dar au început cu scoaterea gardului de sîrmă ghimpată, ca şi cum asta era atunci prioritatea numărul unu! Pe urmă s-au apucat să critice iniţiativele Guvernului. Şi s-a văzut că, de fapt, nici n-au ieşit din alegeri. Că, practic, doi ani de zile ei au făcut numai ce şi-au închipuit că le va aduce succes la alegerile din 2009. În loc să-şi vadă de obligaţiile directe, de angajamente, de adevăratele urgenţe economice şi sociale. Coaliţia lor e putredă, de fapt, şi afirmaţia pe care o tot răspîndesc zilele acestea că ar deţine puterea la nivel local nu se sprijină pe nimic concret, e lipsită de conţinut. AMN-ul n-a produs în aceşti doi ani nimic substanţial.

Pe cît ştiu, plenara comitetului raional de partid v-a propus drept candidat la funcţia de parlamentar. Pe lista finală însă nu vă regăsiţi. Şi întrebarea este de ce? S-ar părea că totul, de la înfăţişare la prestaţie, vă recomandă cu necesitate pentru o astfel de prezenţă. Nu cumva se plăteşte în felul acesta eşecul suferit de omul PCRM în localele trecute?

Eu apreciez foarte mult decizia plenarei. Centrul însă a fost de altă părere. Nu comentez, pentru că, pe de o parte, am considerat tot timpul că dacă meriţi cu adevărat, în cele din urmă eşti răsplătit. Pe de altă parte, nu uitaţi că eu sînt ministrul unui minister de forţă. Iar în ce priveşte ministerele de forţă sînt alte cerinţe. Nu mai observ că în lista respectivă nu puteau să încapă toţi. Sînt mulţi alţii care merită la fel, poate chiar mai mult decît mine şi nu au nimerit. Nu în ultimul rînd: eu sînt de părerea că personalitatea contează mai cu seamă în cadrul alegerilor locale. Dar, cînd se alege organul superior legislativ, este important partidul care îşi asumă guvernarea.

Dar cîte şanse, apropo, au comuniştii în aceste parlamentare?

Eu cred în şansele PCRM. În baza realizărilor din aceşti opt ani de zile, pe plan intern dar şi extern. Bineînţeles, sînt lucruri care nu s-a reuşit a fi realizate pe deplin şi pentru care o parte din alegători ne pot sancţiona, prin vot. Dar eu simt că sînt mai puţin decît erau în 2005. Nu pot prezice rezultatele alegerilor. Dar îmi doresc foarte mult ca PCRM-ul să aibă o majoritate confortabilă în viitorul parlament, pentru a continua reformele începute, pentru a asigura stabilitatea politică şi economică şi dezvoltarea în ascendenţă. Sînt absolut convins că în situaţia de criză financiară mondială în care ne-am pomenit PCRM este unica forţă care poate să menţină situaţia.

Ce se va întîmpla dacă în Legislativ se va crea un raport de paritate între stînga şi dreapta? În genere, cît de important credeţi că este – şi social-economic, şi, de ce nu, geopolitic, fiindcă mai basculăm între Est şi Vest – ca fie o parte, fie cealaltă să poată forma liniştit, după 5 aprilie, guvernul?

Societatea are nevoie azi de o majoritate constituţională a PCRM-ului în parlament. Sau de o coaliţie puternică de stînga. În situaţia cînd criza începe să se facă simţită şi la noi, nu ne putem permite un guvern slab, în bătaia tuturor intereselor. Societatea nu are dreptul de a face eroarea asta acum. Vremurile ce urmează ne pot sancţiona foarte dur. Or, dreapta a demonstrat în mai multe rînduri că nu este aptă să guverneze în cadrul unei coaliţii. Moldova Democrată – din care s-au desprins AMN, PSD, PSL, PD – este dovada cea mai grăitoare. Eu sînt absolut convins că o perioadă de timp, dacă vin la guvernare, nu vor face nimic, de fapt. Se vor bate pentru funcţii, vor achita tot felul de poliţe sponsorilor din umbră şi se vor îndreptăţi cu „moştenirea predecesorilor”. Dar asta nu va încălzi pe nimeni, nici pe cei care au acum de gînd să-i voteze. Oamenii vor simţi foarte rapid toate dezavantajele astea, consecinţele astea urîte.

Dar este cu adevărat comunist – cum se pretinde – acest partid? De voie, de nevoie, guvernele sale au promovat reforme de tip liberal, au construit – în contra doctrinei şi a programului – capitalismul în Republica Moldova. Nu se vor înşela din nou votanţii PCRM, dîndu-şi sufragiul unor oameni care par a face altceva decît promit? Adică unor comunişti cu vorba, dar burghezi prin fapte? Eu, unul, dacă i-aş fi votat acum patru ani, astăzi i-aş fi întrebat ce anume din realitatea înconjurătoare reprezintă expresia programului lor?

Da, PCRM-ul a promovat în ultima perioadă cele mai liberale reforme: amnistia fiscală, amnistia de capital, cota zero la impozitul pe venit. Dar unde scrie în doctrina PCRM că aceste reforme nu trebuie promovate? Care sînt scopurile sale de bază? De a crea un stat preponderent social, de a satisface necesităţile vitale ale membrilor societăţii. De a introduce echitatea şi supremaţia legii în societate. De a da şanse egale cetăţenilor pentru a se afirma. Conceptele acestea stau la baza PCRM. Iar instrumentele de implementare pot fi diferite, ele nu ţin organic de doctrină. Important, cu adevărat, este binele public.