Cu respect şi cu aldine

Mă uit, absolut din întîmplare, vorba lui Topîrceanu, pe site-ul „Jurnal-ului de Chişinău” (ce faină idee să-ţi faci televiziune pe Net! – un domeniu supus doar legii morale dinlăuntrul nostru) şi ce descopăr? Un filmuleţ de Oleg Brega, ziaristul chişinăuian, care a făcut ceva vîlvă mai anul trecut cu încercarea de a transforma parcul din centrul capitalei într-o oaza a dialogului liber, un soi de Hide Park în variantă interriverană: sublim donquijotism şi utopie de cea mai pură extracţie în ţara pelticilor dogmatici! Subiect inimaginabil, la noi, acum cîteva luni chiar, darmite în perioada cînd Voronin stătea ţeapăn în şa, iar ministrul de interne Papuc (cel care, zicea presa, şi-a cumpărat diploma, ca dovadă că iaurtul şi gogoşelele din zicală sînt şi astăzi principii în vigoare, practicîndu-se la scară largă): un angajat al MAE, adică un poliţist a refuzat să dea interviu în limba rusă!…

Televiziunea noastră practică această modalitate: după o declaraţie solicitată lui X în limba română, acestuia i se cere să repete, în rusă: pentru ştirile vizionate de alogeni, cum ar veni. M-am întrebat adesea cum de consimt cei intervievaţi să reitereze (vocabulă care a făcut o surprinzătoare carieră de public prin părţile noastre, ca şi verbul a stipula – chestie de bovarism lingvistic, la sigur) şi în ruseşte ceea ce, o clipă în urmă, pronunţau în română. Ca şi cum traducerea ar fi cu neputinţă în gubernia fratelui mai mare. Că te miri cine se conformează fără crîcnet, treacă-meargă, deşi din suma demnităţilor individuale rezultă – nu? – onorabilitatea unei naţiuni. Dar că o fac şi intelectuali reputaţi pentru rezistenţa lor în faţa elementului şovin, spirite sensibile la nuanţă, asta mă depăşeşte, sincer vorbind. Nimeni nu se prinde că, la mijloc, e o subtilă infamie, căreia i se pretează şi pe care, astfel, o întreţin. A nu se citi rasismul aici, sau xenofobia: papagalicind şi pentru uzul ruşilor – aşezaţi de veacuri între Nistru şi Prut – nu facem decît să le ridicăm, în continuare, mingea la plasă, să le alimentăm ca şi pînă acum dispreţul şi trufia imperială. Oare cu ce ochi ne-or fi privind, siguri de sine şi de viitorul lor (fiindcă matuşka Rusie n-o să-i lase niciodată de izbelişte!), cum le intonăm, servili, graiul? Muscalul nici bineţe nu catadicseşte a-ţi da în limba ta şi a mult pătimiţilor tăi străbuni. Pe cînd tu te vezi obligat să-i livrezi pe înţelesul lui instant uneori texte întregi, să-l serveşti, altfel zis, să-l faci să se simtă bine…

Disproporţia aceasta ascunde, fără îndoială, o mentalitate de lacheu, bine mersi şi azi şi, probabil, irepresibilă. Nu te întrebi, pe stradă, la magazin, dinaintea unui reportofon, oriunde ţi se cere să vorbeşti ruseşte, cît o să mai facem concesia aceasta umilitoare: o execuţi ca un automat, cu docilitatea vitei mînată de bici. Nu chem, Doamne, fereşte, la arme, nu instig la vărsare de sînge: vreau doar să înlocuim promptitudinea obedienţei măcar cu o clipă de ezitare sau, cel puţin, dacă tot nu ne putem împotrivi inerţiei, să mai reducem din turaţiile conformismului. „Bilingvismul armonios” – titlul savant-democratic pe care îl purta în URSS şovinismul atroce – a produs fenomene halucinante: şi azi poţi vedea basarabeni care vorbesc între ei mai degrabă ruseşte decît în limba lor maternă. Libertatea politică – pe care o sărbătorim zilele acestea – n-a însemnat pentru noi, din nefericire, şi o libertatea spirituală: sîntem şi azi captivii aceleiaşi autarhii, servii cîtorva idei şi prejudecăţi.

Iată de ce gestul poliţistului – un next generation, evident, fiindcă celor din garda zisă veche nici nu le-ar fi trecut prin cap una ca asta – este absolut remarcabil, ba chiar, aş zice, simbolic. Hipnoza colectivă a plesnit exact în locul unde părea cel mai bine betonată. Nu ştiu ce va păţi ofiţerul recalcitrant, dar într-o istorie a agoniilor noastre identitare episodul acesta trebuie înscris cu aldine: din consideraţie pentru valoarea sa profetică…