Naţiune în survolul urnelor de vot…

Abia cu prilejul acestei electorale m-am convins: Caragiale n-a fost deloc ironic, nici sarcastic, cum s-a tot speculat şi incriminat prin exegeze. Bietul clasic era rigruos exact, nimic mai mult, atunci cînd scria „turmentat” alături de „cetăţean”. Clarviziunea, discernămîntul, bunul-simţ şi cît va mai fi rămas pe redutele cerebralităţii & moralei (un domeniu din ce mai părelnic azi!) se volatilizează, probabil, de cum onorata Comisie Electorală Centrală anunţă impozant data următorului scrutin. Zău aşa: îţi face impresia că subit, printr-o înfricoşată conjuraţie de forţe, toată lumea din acest creuzet, de la mic la mare, de la vlădica cel omnipotent la contribuabilul anevoie solvabil şi aproape mort de inaniţie, în chip solidar şi sinergetic (cu termenul lui Ceaşcă, deh), a inhalat adînc fumul halucinogen de marijuană şi se comportă ca atare. Vorbe şi fapte se întîmplă oarecum în afara criteriilor, a normelor, ca într-un ospiciu, în golul ţipător al deontologiei şi în absenţa crasă a obrazului.

Săptămîna trecută mă pomenesc apelat pe mobil de Costea, un fel de bădiţă Vasile, adică blajin dar bine legat şi ca atare numai bun de prins cu arcanul la oaste – unde ochii albaştri şi zîmbetul hollywoodian ştiu că ar mai umaniza din peisaj… Mă abat anume, ca să pot spune că indicii de mai sus nu te-ar conduce nicicînd, oricît de hîrşit ai fi în materie de fiziognomonie, la ocupaţia sa de… şef al poliţiei criminale. Contrastul acesta dintre aparenţă şi rost, dintre felul bonom de a fi şi ororile pe care îi este dat să le vadă mai în fiece zi fac din Costea un personaj uşor sinistru. Aşa că m-am grăbit să acţionez „Ok”-ul. Iar cîteva minute mai tîrziu contemplam cu un fel de curiozitate exclamativă (deoarece n-am mai văzut pînă atunci – halal de orizont cultural! – năzdrăvănii din astea), aburcat într-un fotoliu jerpelit, martor placid al atîtor trocuri de birou, probabil, echivalentul celor două sute de pahare de marijuană, confiscate recent de la…

Dar aici trebuie păstrată clipa cuvenită de suspans, cetitori dumneavoastră. Pentru că, primo, niciodată nu se ştie de unde sare iepurele şi, secundo, premiera în cazul nostru poate fi chiar de talie mondială. Interlopi cătrăniţi, manevrînd pistolul şi cuţitul, voiajînd în BMW-uri ori Hummer-uri, sorbind plictisiţi tequila, cu trabucul cît toate zilele în colţul buzelor, am văzut, br-r-r!, cu asupra de măsură; mulţam cinematografiei. Dar profesoară de clasele primare şi, pe deasupra (din raţiuni de imagine, s-ar zice!), consilier local, reprezentant al people-ului, cum vine prin definiţie – ispravă ca asta nu cred să se găsească prin analele traficului de specialitate, neam. Cum, nu vă vine a crede? Am rîs şi eu, mărturisesc, la început. Chiar cu hohote. Hai, domne’, profesoară, de bună seamă? Consilier?! Nu se poate!

Ba se poate; şi încă în chip organizat, cu scrupul şi rigoare farmaceutice, pe doze tot una şi una, în ambalaj prezentabil, cu livrări la minut, direct de pe prispa casei, fiindcă sfînt e service-ul şi inexorabilă, legea găzduirii. Iar în pauze (necunoscute fiind cărările cinismului) – cîte o descindere aferată în consiliul local, unde îţi dai vajnic cu părerea, militezi şi reprezinţi, mă-nţelegi, pui în valoare un spirit, vezi, Doamne, justiţiar, „sincer” afectat de durerea provocată de paiul din ochiul aproapelui…

Cazul acesta – intrat vijelios în colimatorul procuraturii (dar, ciudat, nu şi în gura, îndeobşte largă, a presei) – denotă că undeva în adîncurile noastre subliminale a mai sucombat un scrupul, s-a mai prăbuşit o treaptă. Sîntem, iacătă, tot mai despovăraţi, mai diafani: naţiune în survolul urnelor de vot…