Scrisori din Gulag-ul identităţii noastre

Cine a citit Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de I. D. Sîrbu nu-şi va putea reprima, cred, o paralelă cu Scrisorile din Gulag* ale lui Nicolai Costenco, “un basarabean crucificat pentru aspiraţiile sale naţionale”, cum spune Mihai Cimpoi în Istoria… sa. Mie unuia, cel puţin, asemănarea mi se pare frapantă, întîi de toate în ordine spirituală, dacă înţelegem prin asta mai cu seamă caracterul. Dicţiunea, oricum, e aceeaşi: tranşantă, lipsită de inhibiţii, de o senină cruditate, bazată pe ceea ce aş putea numi proprietatea cuvintelor, pe o conformitate strictă, adică, aproape funcţională, cu realitatea. Nici diaristul, nici epistolograful nu cad vreodată în preţiozităţi, nu umblă, cum se spune, la stil. Ei au o treabă infinit mai importantă de făcut: aceea de a comunica. Paradoxal, dar eul lor profund iese astfel mai pregnant în evidenţă şi, din numărul de observaţii şi idei pronunţate, din atitudinea cu care atacă o temă sau alta, se întrevede, insolit, o mare libertate interioară. Spiritele acestea atît de greu încercate au, s-ar zice, o scandaloasă dezinvoltură, judecă fără menajamente, nu uzează decît în sens ironic de reticenţă, sînt nu rareori sardonice, practică limbajul frust al esenţelor, nu se încurcă în volute şi, în mijlocul servituţii generale, se comportă ca nişte iconoclaşti, sfidînd (fie şi numai mental, în pagina manuscrisă; dar cîţi au clacat anume în această zonă?!) convenţiile şi tabuurile, sacrosanctele dogme ale timpului. Textele lor (ca şi altele de aceste fel) arată că umilinţa instituţionalizată nu face, în ultimă analiză, decît să potenţeze demnitatea şi că practica reprimării individului duce — măcar în cazurile fericite — la o practică, răspicată, a libertăţii. Sensul ultim al acestor scrieri este copleşitor de afirmativ…

Dincolo ce Cercul Polar...

Similitudinile urcă — într-un mod fatal, aş spune, dacă ţinem cont de specificul perioadei — şi în plan biografic. Discipolul lui Blaga stă, ca şi Costenco, şapte ani în puşcăriile comuniste, deşi anterior, între 1940 şi 1945, a fost ilegalist; ironie pe care n-o evită nici autorul Severograd-ului, căci iată ce-i scrie în ‘56 (după 15 ani de Gulag, cînd pînă şi iluziile cele mai obstinate pare că ar fi trebuit să se spulbere demult) prozatorului Dominte Timonu, coleg pe vremuri la Viaţa Basarabiei (şi bun prieten, de altfel): “ideile comunismului mie îmi plac, iar eu sînt un comunist apartinic”! (Chiar dacă, în altă parte, vorbeşte de “ciocoismul nou al partinicilor” şi observă, cu o remarcabilă luciditate: “trăiesc în ţara unde libertăţile dacă nu sînt roşii, sînt în lanţurile robiei”. Dar asupra acestui aspect voi reveni: nu este singura contradicţie a poetului.) Faptul, apoi, că Gary (cu vorba amicilor) a trăit sub şapte dictaturi consună simptomatic de mult cu cele şapte schimbări de regim politic, prin care am trecut noi înşine de-a lungul istoriei. Există şi alte puncte de tangenţă, nu le inventariez acum pe toate. Ce aş mai remarca este doar o coincidenţă, oarecum neverosimilă, dar posibilă în sens ontologic, descoperind fulgurant structurile, reţeaua de corespondenţe subterane, care dă vieţii şi evenimentelor acel deja vu halucinant. Ejectat social, trăind izolat, fără a-şi cunoaşte pînă şi vecinii de pe scară, Craiova este, pentru cel care semnează La condition roumain, un alt Isarlîk. Ei bine, respectînd diferenţele, Isarlîkul lui Nicolai Costenco se află dincolo de Cercul Polar, în Dudinka, un orăşel unde temperatura coboară iarna la minus 70, iar noaptea ţine luni în şir…

Poetul se află aici din 1948, anul cînd iese la lumină, după cum menţionează însuşi într-o scrisoare din 23 februarie 1955 (adresată fratelui şi liminară în volum). O mulţime de amănunte, biografice şi de ordin aşa-zicînd ambiental (Costenco e în sensul acesta un foarte bun reporter — ar fi putut trimite fastuoase corespondenţe din lumea zăpezilor sale —, dublat de un sociolog bine hîrsit şi, cum se va vedea, un pamfletar din specia vitriolantă a lui Arghezi; iar în toate, un tribun latent, pe punctul de a irupe) îi relevă condiţia. Cum “lucrurile vorbesc”, o repede antologie a lor se impune. Unul ar fi chiar cel din sintagma dată cu italice, deşi stă pe un alt suport, psihologic. Nu mai puţin relevant însă. Să se observe că poetul nu spune grav, deşi ar avea toată îndreptăţirea (inclusiv pe planul acesta, profund, al lucrurilor), de pildă că a fost eliberat; preferă truculenţa zicalei. N-ar fi chiar o exagerare să-i întrevedem aici, rezumate simptomatic, şi stilul, şi atitudinea; sau dacă nu cu dinadins, principalele sale trăsături de caracter, jaloanele definitorii ale spiritului prelevat de aceste scrisori: sarcasmul şi ceea ce s-ar putea defini, acum în contul unei proxime demonstraţii, ca impudoare empirică. Fundamental, Costenco e un frust, “o criţă de bărbat” (38), (“Nici căldura, nici frigul, nici binele, nici răul deocamdată n-au curajul să mă răpuie. Orice asalt este respins cu succes de cetate inabordabilă”! — 14), “trecut prin ciur şi dîrmoi” (38), un “ al dracului” (56), ins “nervos şi iritabil” (56), “impulsiv” (45), “cu păr de porc sălbatic” (38), de care au ajuns să se ferească a-l aţîţa “chiar şi băieţii din Dudinka, unde se poartă în tureatca cizmei cuţite”; “mai pe scurt, un talciocari, cum m-a caracterizat odată deduşka” (38), trăind printre “foşti bandiţi, tîlhari, hoţi escroci, speculanţi, oponenţi politici” (49), pe care “nici gerul de 70 de grade, nici spirtul de 96%, nici stupiditatea de 100 % a conducerii de ieri nu ne-a înspăimîntat” (50)… Dacă e adevărat că mediul ne împrumută semnalmentele (şi e!), poetul poate fi judecat cu o marjă neglijabilă de eroare şi din acest punct de vedere. El e unul din lumea aceasta care “nu se resemna cu situaţia de fast şi vroia să-şi impună crezul său faţă de sine însuşi”: un recalcitrant şi un revoltat, cu propriu-i cuvînt (49) (ceea ce, aş nota, înseamnă enorm în contextul de atunci). Evident, fineţurile, inclusiv acelea de limbaj, nu prea au ce căuta pe aici, ca să nu zic, şi dintr-o experienţă proprie, că sînt chiar contraproductive! Nu se putea ca poetul să cultive a rebour elitismul şi autarhia culturală, singur împotriva tuturor. El vorbeşte limba ciracilor săi: la propriu, dar şi în tiparele ei, dacă pot spune, morale, uzează de cuvintele limbii, dar şi de figurile ei. Este, pe scrut, un integrat! (Atît, încît la 14 decembrie 1955 — exemplul ţine de alt registru, dat nu e mai puţin relevant — îi trimite fratelui său Tolea trei poezii redactate în limba rusă, una dintre care, “un sonet despre aurora boreala”, are, în mod curios, un surpinzător parfum eminescian). Nu e totuşi vorba de a imita numaidecît urletul haitei, pentru a putea supravieţui în interiorul ei. Mediul acesta dur şi abrutizant n-a făcut decît să forţeze o uşă deschisă nativ, în cazul poetului, incitîndu-i predispoziţia rebelă, stimulînd nişte propensiuni fireşti. Totul în scrisorile sale, de la ton la tăietura frazei şi de la limbaj la atitudine şi idei, arată că Siberia, anii petrecuţi printre “pui de găi” (titlul arghezian îi vine, am impresia, involuntar sub condei: premoniţia memoriei culturale!) i-au priit; poetul a ieşit revigorat din experienţa infernului exact în datele sale primordiale. “Dacă nu am pierdut pospaiul de cultură şi civilizaţie, trebuie să ştii că am primit o straşnică, mărginaşă cu disperarea, călire” (49-50), îi scrie el la 23 februarie 1956 prietenului Dominte, la Bucureşti. Are… psihanalitic de multă dreptate! Unde în alte condiţii am fi avut de a face, poate, cu un simplu teribilism (în genul aceluia care l-a împins să se însoare, prima dată, mai mult pentru a-şi epata vitorii socri), aici a ajuns insurgenţă curată şi încă bine contrasă literar. Există o ironie superioară, de tip ontologic în comporamentul său: închis “pentru că spuneam verde în ochi, de pe tribună şi în scris ceea ce credeam, indiferent de persoane” (50), a sfîrşit mai abitir ca la început. Creangă, cu nemuritoarea lui zicătoare (pelea rea şi răpănoasă…), pulsează undeva pe aproape, în filigran! Ar fi părut firesc, după toate suferinţele, să se replieze; tăcerea sau moderaţia i-ar fi fost de înţeles; dar îl regăsim, dimpotrivă, impenitent, gata să peroreze. Din sinceritatea oarecum goliardică de la început (şi este de imaginat aerul cu care îşi rostea făţiş, în public — sînt cuvintele sale! — prin Chişinăul intrerbelic “îndoiala mea în fericirea venită”), în cele din urmă s-a distilat diatriba. Gulagul a primit, măcar într-un caz, riguros contrariul a ceea ce scontase. Nici urmă de frică sau obedienţă, vreau să zic, în cuprinsul acestor scrisori, nimic prudent, drămăluit cu migală, în funcţie de tabuurile epocii şi iminentele indiscreţii, avînd mai ales în vedere că erau trimise tocmai la Bucureşti, în altă ţară. Este uimitor să citeşti, într-un text datînd din 1955, fie şi sub aşa-zisul dezgheţ hruşciovist, despre “dominaţia socialistă a cozilor de topor ale comunismului, ce aşteaptă să vină… ca şi ziua cea de apoi” (46), despre “pîrcălabii polearnici” (idem), “noua protipendadă”, “inepţia diriguitoare a zilei de azi”, despre “Nero, ce se cădea a fi bunicul lui Stalin” şi — horribile dictu! — despre Basarabia “stricată de linii negre”, haşurată în pipota “asiatului caucazian”, “astăzi — o colonie cu o turmă care behăie ura!” (32). Termeni ca aceştia (chiar neadaptaţi!) azi te pot inculpa, darmite atunci! Te şi întrebi cum de au ajuns la destinaţie asemenea scrisori? Cîte despre şarjele mustind de sarcasm — umori sulfuroase, bolborosind lugubru în adîncuri — acestea par în genere nişte incluziuni, artefacte din viitor, rezultate ca dintr-o neverosimilă tectonică a timpului. Costenco avea măcar etic anvergura unui Soljeniţîn: “Primind, prin jertfa pecuniară stoarsă din lacrimile norodnice, forţat, sub formă de impozite şi împrumuturi lăuntrice şi tot felul de contribuţii, lapte, vizirii fără Padişah încîntă poporul cu discursuri de la Moşi (aplauze, ovaţii), purtaţi sub baloanele multicolore ale slavei pustii. Afişîndu-se în numele naţiei, Asia îi încîntă prin mulţimea ieşită ca la URSS, iar moş Martin zice: bă, de ce mă iubiţi aşa, că eu nu am venit decît să mă înfrupt din mierea ştiubeielor voastre. Păi, voi, dacă îmi sînteţi pe gust, ce, asta-i propagandă politică (ovaţii şi aplauze pînă la leşin); sînt unii cărora nu le place elocinţa noastră oratorică, dar odată ce-am intrat ca lupul în tîrlă, sau mai corect exprimat URSS-ul, păi, cei din pădure e firesc să facă zîmbre. Dar nu uitaţi, tovarăşe oiţe, că noi sîntem păstorii D-stră articulaţi, şi vă dezarticulăm cum numai vom avea nevoie, şi aceasta cît se poate mai curînd (aplauze frenetice, din cozi de oaie, şi ovaţii ajungînd pînă la fratricide izbiri de coarne ale berbecilor congestionaţi de citarea Panciatantrei şi Mahabharatei). Meterhaneaua radioului nostru legat, oficial, în reţeaua locală de difuziune ubibenistă (adică ubi bene… ibi [vseh svoih blijnih] patria) ne transmite adevărurile eterne ale rivalilor lui Mahomet, Nazarineanul şi altor binefăcători fără voie ai neamului omenesc. Fiind un cuget refractar religiilor de orice nuanţă, mă uit la misticismul realismului socialist, ce face o religie din chelul şi mustăciosul alcoolizat în Panopticumul central, cu acelaşi ochi lucid, ca la orice altă scamatorie. Robii îşi vor iubi teoria lor de robi, precum viermii îşi vor admira mediul lor. Bietei găni îi e totuna de va fi stăpîn un boier ori un ţăran. Ea e din natura lucrurilor găină, producătoare de ouă” (46-47)… Chiar ca expresii ale unui spirit excedat, după ce va fi văzut destui sceleraţi, acasă ca şi în exil (referinţele la foştii colegi de breaslă sînt la fel de caustice, vom vedea mai încolo), astfel de pasaje nu rămîn mai puţin semnificative. Dacă nu e de conceput apariţia lor în presa vremii (şi în volum abia în zilele noastre!), nici lectura în particular, sub pavăza solitudinii, nu putea scuti de frisoane. Aidoma unui Mefistofel, poetul e conştient de asta şi nu-şi ascunde maliţia: “Iubite frate, probabil citeşti aceste rînduri şi te uiţi la uşă, să nu te surprindă ochiul ălor ce pîndesc din umedele subterane, păzitorii fericirii norodului nenorocit, dulăii stăpînului ce-i are în simbrie” (48). Ce decurge de aici, dar şi din alte fragmente este, evident, caracterul. Costenco a fost în sensul acesta un ins dificil, incomod — ca oricine care nu cunoaşte reticenţa şi nu cultivă decît rar şi doar ironic eufemismul. În condiţii normale, ar fi fost un teribil pamfletar. Comuniştii n-au deportat un poet — întîi de toate —, ci o mare conştiinţă; mare măcar la modul prezumtiv. La altitudine, alături de samizdat, scrisorile de acest fel ar trebui considerate un alt gen de literatură subversivă. Visez la o antologie a lor: zidul impunător al sistemului se poate lesne dărîma sub greutatea exponenţală a cîte unui amănunt aparent derizoriu, dar angrenînd prin reverberaţie straturi întregi de istorie: “Pe locurile unde mă găsesc, copaci nu cresc; numai tufe, pămîntul se dezgheaţă numai deasupra pînă la jumătate de metru; aşa că după moarte, fără cheltuieli, poţi fi conservat pînă la a doua venire” (10)…

Toate astea (coroborate cu o perspectivă din interior, unde îl găsim repliat nu fără orgoliu: “Pe lîngă prăpăstiosul ţărm al vieţii, îmi duc paşii cu inocenţa oii, răbdarea măgarului şi dîrzenia fiarei sălbatice, îmi sustrag destinul de la loviturile evenimentelor şi-mi cresc în răsadniţa sufletească rarele flori, astăzi, ale neîmpărtăşitelor doruri” — 25) sugerează un fond redutabil, de supravieţuitor; încît comparaţia cu Martin Iden trebuie citită, într-adevăr, în cheie genuină, dincolo de aparenta ei bravură: “Dacă n-ai citit cartea Martin Iden de Jack London, îi scrie el fratelui, citeşte-o, căci partea întîi seamănă cu viaţa mea, ca paralelă psihologică” (9). Ne-am putea juca la o adică, preluînd sugestia, de-a colaţiunea, probabil cu un bun profit de nuanţe: poetul e încă un necunoscut, în liniile sale periferice. Dar în ce mă priveşte i-aş găsi mai degrabă o filiaţie, nu rîdeţi, cu Maiorescu, cel dedus de Călinescu în bine cunoscutul portret: ţăran structural, cerînd femeii să fie mereu utilă fenomenal. Costenco vine etanş sub incidenţa acestui diagnostic, cînd spune despre consoarta sa: “Am luat-o, fiindcă: 1) e de-ale noastre; 2) nu e prea învăţată (4 clase); 3) e curată; 4) seamănă cu mama; 5) cu aşa om nu te pierzi; 6) fără să-l cunoască pe Ovidiu, cunoaşte ars amandi” (8)… Biografii ar putea scoate de aici pagini savuroase, deşi mai mult prospectiv decît documentar, prin “sinteză epică”, poetul atingînd în treacăt şi oarecum ironic (cu un uşor totuşi pigment cinic) această latură a lucrurilor. Însă în puncte caracteristice, surprinzător de nude, probabil datorită lipsei oricărui presentiment al publicului (ceea ce face şi mai preţioase scrisorile: francheţea lor e fără literaritate, în ciuda anumitor derapaje, fortuit estetizante, de fapt mai mult grandilocvente). Aşa sau altfel, cam toate poncifele partriarhalităţii pretinse se regăsesc în următoarea practică de familist: “oleacă dictator, oleacă veşnic student, mai scap mîna şi-n gîţele nevestei, mai şliopăiesc grădina mea de copii, îmi place cînd mă laudă şi nu iubesc să mă ia în răspăr” (38). Iată o imagine de “mujic” (el îşi spune “kazak zapolearnîi”! — 27), suprapusă ca o lespede peste delicateţea prezumată a poetului: “Nu prea aveam chef de scris, că ba eram beat, ba mahmur, ba mă certam cu nevasta şi-i aplicam vreo corecţie, ce mi s-a cuveni şi mie. Numai că, fiind al dracului, treaba cu mine e scurtă” (56)…

Omul rezultă aproape întreg din asemenea reflexe, “cu toate mizeriile legate de o mînă de pămînt” (59). Că sînt infamante sau doar meschine, că le putem aproba sau condamna, cu suficienţă virilă sau vehemenţă puritană, în stil cancanier sau pontifical — depinde cît de lungă e lesa bunului-simţ! —, nu prea are importanţă; ba chiar se poate dovedi dezolant de oţios. Importantă cu adevărat e valoarea de lor profunzime, latura indicibilă. Epistolarul, ca şi jurnalul, sînt — nu fac o descoperire —inestimabile documente de interioritate. Ele relevă chiar şi atunci cînd escamotează, denotă oricum, inexorabil, peste toate precauţiile autorului, şi adesea elipsele, croşetele, deturnarea ingenuă a perspectivelor, dislocarea abia perceptibilă a accentelor — tot falsul, adică, la care te dedai, cînd involuntar, cînd cu bună ştiinţă, după chipul şi asemănarea interlocutorului (acel unghi insidios de refracţie a afectivităţii!), în propriu beneficiu de imagine — sînt mai verbioase decît cele mai lungi perifraze. Relevanţa lor tinde spre absolut. Minciuna (sau mai exact mistificarea), ca şi francheţea, deschid aici aceleaşi uşi, conduc spre aceleaşi încăperi, sînt, în impecabilă paritate de eficienţă, unelte ale investigaţiei şi prospecţiunii. (Ca să nu mai spun, cu toate riscurile de superfuitate, că există şi o elocinţă a tăcerii – ba chiar, deloc oximoronic, şi un zgomot al ei! — şi că din golurile expresiei ţîşneşte adesea un impresionant flux elocutoriu…) Nefiind istoric literar, prefer să caut valoarea Scrisorilor din Gulag ale lui Nicolai Costenco pe planul acesta, inefabil, al lucrurilor. Îl găsesc chiar mai captivant decît acela fabulatoriu. Dar asta poate fi o chestiune de gust. Faptul curios în aceasta ordine e cum presa noastră (şi nu doar cea eminamente literară) a lăsat fără ecou o carte atît de generoasă în linie senzaţională. În orice caz, nu-mi amintesc s-o fi găsit barem semnalată în vreo pagină culturală. Bine că poezia şi-a complicat în ultimul deceniu limbajul, trăieşte opulent din intertextualităţi, cultivă cu ostentaţie ambiguitatea, este provocator şi infatuat livrescă, are un aer snob şi ezoteric, cerînd cod, paradigmă, context, ba adesea cîte o bibliotecă întreagă; e, cu alte cuvinte, un palimpsest ce colcăie de aluzii culturale, de-ţi trebuie, într-adevăr, o viaţă de exeget, vorba unui bun prieten, ca să le dai de capăt. Care digestie n-ar face crampe după o asemenea deglutiţie? La cîtă apetenţă pentru carte am dovedit din illo tempore (dă-ne, Doamne, mintea de pe urmă a Cantemirului!), poezia mai nouă, smintită postmodern, este deci, hotărît, drobul sacrificial pe o rană de-a pururi deschisă. Dar scrisoarea, cu felul ei direct de a fi, cu amănuntele ei atît de picante uneori, cu bîrfele-i voluptoase, cu tramele ei preeminente cîteodată romanului poliţist sau — spună casnicele ce-or vrea! — telenovelelor înseşi?… Şi cînd, printr-o fericită simbioză, reprezintă în acelaşi timp nişte “incizii în psihic”, cînd este o “ofrandă” din partea unui suflet “închis cu neprielnică împrejurare, ca un melc în faţa duşmanului”, iar în ultimă analiză, o “evaziune din cochilie”, adică o probă prelevată direct din epicentrul identităţii?…

Există mai multe explicaţii. O aleg pe aceea confinată mai intim cu şicana. Nicolai Costenco, se ştie, nu e un nume oarecare în literatura noastră. Nu mi-am făcut timp să-i recitesc poezia, dar ceea ce reţine în sensul acesta antologia lui Nicolae Leahu este absolut remarcabil, de o noutate surprinzătoare (ca şi per ansamblu, selecţia a impus şi aici un chip) şi prefigurează, incontestabil, un mare destin. Dacă ar exista şi o paleontologie a viitorului, posibilitatea de-al reconstitui din eboşele trecutului, ne-am convinge. Şi ne-am convinge totodată şi de faptul că vocaţia (sau harul, cu o vorbă mai înaltă) nu se pot împlini oricum, indiferent de circumstanţe, că istoria trebuie să aibă răbdare şi tact cu soiul acesta delicat de spirite; că odată dislocat din tiparele sale fireşti, creatorul nu mai poate reintra, aşa cum nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi rîu. Ceva esenţial se pierde pe drum, în mod irecuperabil. Dovadă chiar tentativa lui Costenco însuşi de a reveni, cum s-a zis, la unelte. Nici el, nici alţii, colegi de generaţie (faptul se poate uşor verifica) nu şi-au putut egala performanţele de juneţe. E ca şi cum mai tinerele lor trupuri şi-ar fi sursclasat fără drept de apel propriul viitor… Neputînd, în cazul său, frînge omul, Gulagul a mutilat, în schimb, poetul. (Iată, apropo, de ce nu putem avea decît o istorie de-a pururi deschisă a literaturii: în aşteptare prustiană a şanselor pierdute, a energiilor pe veci risipite, a elanurilor niciodată recuperabile. Critica, doar ea, oricît de onestă, i-ar procura o imagine poate corectă, dar falsă, vai, în măsura în care aceasta ar rămîne incompletă — şi ar rămîne, helas! —, lipsind tocmai formele cele prefigurate, extremitatea întrupată a promisiunii. În dosarul atrocităţilor comise de comunism trebuie incluse, obligatoriu, şi virtualităţile, perspectivele acelea mirifice, care au fost pulverizate peste întinderile incomensurabile ale neantului…)

Poetului, spre a reveni la idee, în epocă i se asociază ideologul, unul foarte ritos, cum ni-l arată următorul pasaj (citez după Istoria… lui Mihai Cimpoi, ediţia din 1997, pag. 98): “Dacă astăzi încă nu, mîine, în concertul culturii româneşti se vor observa instrumentişti spirituali basarabeni. După cum o politică egoistă înăbuşea orice avînt local, tot aşa şi politica literară, mai bine zis culturală, n-a dat posibilitate provinciilor alipite să consume produse spirituale de la Centru. Dreptul de colaborator sincer este nerecunoscător; ba mai mult, prigonit”. Consideraţiile acestea merită o discuţie aparte. Deocamdată cîteva linii de ansamblu. Criticul vede aici, poate sincer, “un subiectivism evident, o recalcitranţă provincială agresivă, provenită dintr-un complex de inferioritate faţă de Centru”. Şi ar avea dreptate (deşi acuzele mi se par disproporţionat de grele, suprapuse cam cu oroare, ca peste ceva contagios sau malefic, de care te fereşti instinctiv), dacă ar fi vorba de un caz sporadic. Or, tocmai endemic e! Viaţa Basarabiei însăşi, în serie nouă, a republicat nu demult (nr. 2/2004) un articol apărut în numerele 4-5 ale seriei iniţiale, din 1933, sub semnătura lui Dumitru Remenco, ziarist şi filozof, cu studii la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” şi suscitînd — detaliul îi certifică prestaţia — prin cîteva eseuri atenţia lui Nichifor Crainic. Nu-i cazul să-l rezum, preiau doar observaţia că în lumea politică de atunci Basarabia “este judecată cu mare autoritate, fără a fi însă studiată cu seriozitate”, de unde “miile de neînţelegeri între Basarabia şi acei regăţeni care ar dori s-o vadă asemănătoare unui judeţ din Moldova sau Muntenia”. Sună ca o parafrază a “politicii egoiste” pe care o acuza Costenco însuşi. N-ar fi totuşi drept să bănuim convergenţa acestor puncte de vedere de premeditare, chiar dacă se reunesc sub auspiciile aceleiaşi publicaţii şi prespun, în mod firesc, o compatibilitate prealabilă de atitudine. Faptul însuşi de a fi fost exprimate le impune. Numeroase alte semne vin să infirme diagnosticul (dacă e ca atare!) pus din perspectiva zilei de azi, nu fără un anume confort psihologic, se pare, şi sigur fără percepţia epidermică a situaţiei, importantă, ea, cînd în chestiune intră aspecte atît de delicate, ce se ulcerează şi azi — nu mai trebuie să spun! Oare nu e simptomatic faptul că nu avem nici acum, după cincisprezece ani de totuşi democraţie şi, măcar declarată, libertate a cuvîntului, o analiză factuală, purificată de orice complezenţe aşa-zicînd strategice, chiar un inventar sec, desfoliat de calofilia ipocrită a diplomaţiilor de tot soiul, pentru perioada în discuţie? Cîte reticenţe sau ostilităţi de azi (Crstian Tudor Popescu ne asimila recent, pe-un capăt, ca şi cum am fi o masă informă, lui Goma: “o întruchipare aproape didactică a basarabeanului pestriţ la maţe”!) şi-ar descoperi o ascendenţă? Lucrarea Dorinei Surugiu-Negrei Octavian Goga şi fenomenul literar basarabean (Prut Internaţional, 2003; teză de doctorat, condusă, apropo, de acelaşi Mihai Cimpoi!), e abia un prim pas în această direcţie, nu cel mai ferm, din păcate (lipsesc aprecierile — şi cîte motive le reclamau!), şi nici acoperind totalitatea aspectelor. E citat acolo, între altele, un fragment din corespondenţa lui Iuliu Maniu cu Ion Antonescu. Nu ştiu dacă se întrevede şi aici “subiectivismul”, “recalcitranţa provincială agresivă” şi, în poantă, “complexul de inferioritate faţă de Centru”: “Cele două provincii au fost inundate de funcţionari din regat, necunoscători ai oamenilor de acolo, aceştia s-au transformat în adevăraţi satrapi ai populaţiei şi au stîrnit numeroase nemulţumiri. Au fost desigur şi oameni de treabă între cei veniţi, dar cei răi au compromis pe cei buni. Ei au fost aceia care au făcut ca denumirea de regăţeni să devină odioasă şi timp de două decenii provinciile, în bună parte, s-au înstrăinat, în loc să se închege compet cu ţara” (pag. 28). Goga însuşi, ministru de interne pe atunci, preconiza a supune “unei radicale revizuiri aparatul nostru de guvernare şi administrare de peste Prut, cu gîndul de a împlini anumite lacune şi a introduce în mod definitiv prestigiul ţării în toate cugetele” (46). Şi spre a umple cupa pînă în vîrf, iată-l şi pe Onisifor Ghibu constatînd cu tristeţe că “moravurile duse de România peste Prut n-au fost totdeauna de natură a recomanda cuiva cultura românească” (pag. 31). Costenco teoretiza, prin urmare, o stare de spirit, şi încă una recurentă, sesizabilă şi de la “polul opus”. Subiectivismul incriminat era, astfel, exact antipodul său, ca şi infamantul complex de inferioritate!

Scrisorile rescriu faimoasa teorie (a regionalismului cultural) dintr-un unghi lipsit, acum, de inhibiţiile protocolului, nud pînă la obscenitate, parcă defulîndu-se. “Datul organic” despre care vorbea Mihai Cimpoi (O istorie…, pag. 95, ed. cit.) se dovedeşte la lectură mai degrabă unul umoral. Termenii urcă direct din magma impresiei, o exasperare de tip cioranian alimentează expresia: “Citesc Letopiseţele Ţării Moldovei (încă o dată profunde mulţumiri fratelui Tolea pentru această carte care face cît toată burduhoasa împărăţie sovietică pentru mine), şi reiese de acolo că poporul moldovenesc şi românesc e şi a fost o curvă cu două feţe. Pe buze cu numele Domnului şi cu mîna în traista omului. Frumoase, bune locuri, dar despre acest popor degrabă se va afla ce fel de poamă este şi se va întîmpla cu el aceea ce se s-a întîmplat cu tătarii din Crimeea, cu inguşii şi cu cecenii. I-au pulverizat prin toată uniunea şi i-au lichidat ca naţionalitate. Numai că aceştia au fost pulverizaţi prin lume pentru convingerile lor, iar ai noştri ar trebui spulberaţi pentru lipsa convingerilor ca atare, pentru cameleonism: unde nu s-ar afla, preiau culoarea obiectului din preajmă. Curat mimetism psihic!” (35-36). Mărturisesc că primul lucru care mi-a venit în minte la lectura acestui fragment au fost totuşi nişte rînduri mai vechi de Horia-Roman Patapievici. Le reproduc drept… antidot, în eventualitatea că cineva ar găsi prea toxice aserţiunile de mai sus: “Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”… Nu coroborez – vă rog să nu prepuneţi! – o atitudine cu alta, deşi conjuncţia lor “peste mode şi timp”, una din glaciala Dudinkă, de acum o jumătate de veac, cealaltă de pe malurile potopite de torpoare ale Dîmboviţei, din zilele noastre, este halucinantă. Aş zice că în cerurile percepţiei diacronia e abolită, puseuri vechi şi noi trăiesc telescopic pe acelaşi plan de simultaneitate. Citatele pot face rocadă: fără să impieteze întru nimic apele amniotice din subsidiar, de unde au emers; o perfidă metempsihoză reîncarnează kazakul, ca printr-un imperceptibil trucaj cinematografic, suprapunînd imaginile, mixînd siluetele… Dar să sucesc gîtul divagaţiei pînă nu intervine delirul. Un lucru se cade subliniat, înaintea oricărui comentariu: izbitoare, în ambele cazuri, nu sînt cuvintele, nici rictusul din penumbra topicii (istoria literaturii cunoaşte cazuri cu mult mai crude) şi nici, cum s-ar părea, paternitatea, oricît de notorie. Rostite în particular, la o agapă (sau, de ce nu, în cursa Ungheni-Iaşi, printre baxuri frăţeşti de “Leana” şi butoaie de plastic!), nu înseamnă nimic; sînt un năduf flotant, o umoare volatilă. Tiparul însă le dă şi consistenţă, şi cota almtinteri imposibilă de exemplaritate. Din acest moment nu le mai putem ignora: ne agresează ele însele, modificînd ordinea preexistentă a ideilor (iar dacă ne amintim de lugubra Concepţie — putem fi siguri că şi a ambianţei). Iată, astfel, şicana promisă: absenţa unei prefeţe sau măcar a unei note de editor în acest volum, indispensabil de acum înainte în statuarea poetului (criteriul exclusiv estetic fiind în astfel de cazuri, cum sper că s-a înţeles, o formă a nesimţirii); prefaţă care să încadreze amănuntele, să le redea coerenţa istorică, să elimine ambiguităţile sau părţile obscure şi, obligatoriu, să discute opiniile; iar la rigoare, să le taxeze. Cum ar exulta guvernarea, dacă nu i-ar fi interzis alfabetul, să se revendice nu doar de la Stati în discriminarea atît de scumpă dogmei sale: “poporul moldvenesc şi românesc”! Scoasă din letopiseţ şi omologată sub pana care a scris Severograd-ul! Pînă şi curva din acoladă e de presupus că s-ar înghiţi, din moment ce se împarte fraternal, în două părţi egale, într-o vagă reminiscenţă, ca şi cum, cu propria lor idee doctrinară a echităţii… Şi ce furori ar stîrni să afle că pînă şi un om ca Nicolai Costenco, închis, pe cît pot să-mi dau seama, şi pentru faptul de a fi ridicat, în 1941, la o şedinţă în incinta Comitetului Central, la care a luat parte şi Hruşciov (“am şezut, notează poetul, şi detaliul – regizorii mi-ar da dreptate – ţîşneşte suprarealist din faldurile vremii, alături de el şi el mereu îmi oferea mandarine”!), problema limbii, e în stare să reclame că, “deşi eram nepot de răzeş, după familie, printre români, eram considerat o rasă inferioară” (49). Doar atît şi i s-ar vertebra miraculos moldovenismul cam fleşcăit de cînd cu transpoziţia asta subit evropienească… Ce ţanţoşi ar mai arăta după lectură acefalii cu ştaif din legislatura infamiei noastre! Cît despre ceilalţi, lectori nici măcar ipocriţi: bieţi curioşi, angelic interesaţi să-şi cunoască antecesorii, intertextul să-i aibă în pază, după probele anterioare: “Ce-ţi doresc eu ţie, / Scumpă Românie! / De la Nistru pîn’ la Tisa / Să-ţi reîntregeşti cuprinsul, / Ca să dăm mînă cu mînă / Cei cu inima română”(42)… Cu ce alt sentiment decît schizofrenic să citeşti, întîi, orgolios-emfatic, despre “mîndria basarabeană de a fi rămas pe pămîntul meu, lîngă buneii care au preferat cimitirului Bellu o groapă uitată pe pămîntul strămoşesc uitat în nevoie de floarea copiilor săi, care au luat-o la sănătoasa, pentru ce? Pentru ca să nu-şi piardă o mînă de galbeni, un cufăr de ţoale, o conştiinţă pătată. Au năzuit la ce? La confortul acordat lor de stăpînii cărora le-au slujit cu credinţă”; apoi, nonşalant, ca şi cum nici nu s-ar fi pomenit vreodată de faptul că “voi, bucureştenii, aveţi idealuri mai palpabile, cafeneaua, vorba goală şi planuri în perspectivă” (mediu de pierzanie, trebuie să înţelegem, bovaric şi infertil): “…papa, interesează-te la consulatul sovietic din Bucureşti ce se cere de întreprins şi unde, ca să căpătăm voie să ne repatriem”…

Unde este istoricul să ne dea motivaţia profundă a acestor contradicţii? Cum să împace cititorul neprevenit aspiraţia de a vedea în concertul culturii româneşti instrumentişti spirituali basarabeni cu detracarea lui cînd manifestă, cînd implicită, dar destul de consecventă, din păcate? Nu scot — să fiu just înţeles — un Costenco românofob, resentimentar, măcinat de frustrări, animat de vechi şi, de-ar fi să ne luăm după nepotul de răzeş, considerat o rasă inferioară, psihanalizabile ranchiune. Motivele nu pot fi, într-un asemenea caz, doar imanente; au existat, s-a văzut, destule premise şi în jur pentru a se configura un asemenea tip de reacţie, suma aceasta de raporturi cu semenii (şi în fond, cu lumea). “Patriot al Dudincii”, cum se declară undeva, şi aspirînd, în acelaşi timp, la repatriere; poetizînd “pustietatea de zăpezi”, dar visînd totodată la povestea Cişmigiului, la Băile Herculane, la Balcicul tinereţii. Revoltat, pe de altă parte, de “prostituţia ereditară” (aluzie, evident, la Carol al II-lea şi Lupeasca), dar şi de “gangsterii, inchizitorii, criminalii, asasinii, călăii şi nebunii” îmbrăcaţi “în pielea de comunist”, Costenco e, trebuie să înţelegem, în mod fundamental un justiţiar neogoit, un Don Quijote vituperînd printre contemporani, dar unul perfect conştient de riscurile atitudinii sale (“eu am rămas cu cei săraci cu duhul, îi spune într-o scrisoare din ‘56 pretenului Dominte, deşi eram mai mult decît convins că voi duce crucea reeducării” — şi patina uşor liturgică a limbajului referă fără dubii asupra fondului de idealitate). Undeva în adîncuri, “pe cea din urmă treaptă” a personalităţii sale, poetul e un vulnerabil ferindu-se instinctiv de agresiunea unei lumi prost întocmite, o fiinţă retractilă, disperată să-şi apere fruntarele, un spirit profund repliat “ca un melc în prezenţa duşmanului”. Sau, cu alte cuvinte, “Un Daniil Sihastrul, citind şi recitind slova românească”, retras în bîrlogul său cu Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şăineanu: ce imagine caracteristică! Mă surprind însă că argumentele de tip psihologist, cu tot farmecul, nu explică decît parţial lucrurile; în latură sociologică, ca şi în punctul său ontologic de plecare, chestiunea rămîne deschisă şi, încă o dată, în lipsa unor repere provenind din sferele respective reticenţa unui excelent poet român din Basarabia interbelică faţă de matricea sa nu se poate înţelege corect. Cazul, repet, nu e particular, are toate însuşirile tipicităţi şi i se poate urmări dacă nu o ascendenţă — unde probele s-ar recolta mai greu —, atunci, sigur şi abundent; o descendenţă, bine şi programatic întreţinută, dacă ne referim mai ales la ultimul (într-un… ceas rău fie spus!) mandat… Nu-mi face nici o plăcere să constat că imensul dosar identitar se complineşte, din aceste scrisori, cu noi specimene. Istoricul literar nu se va putea dispensa, analizîndu-le, de asistenţa unui bun etnopsiholog…

Las pentru la bonne bouche amănuntele legate de scris şi viaţa literară. Descoperim şi aici un Costenco la fel de insolit, oarecum tolstoian în anumite privinţe, pendulînd tot atît de contradictoriu între ideal (“monumentul literaturii mele… idealul meu, scopul existenţei mele, pentru care am jerfit universitatea, m-am rupt de familie, am primit osînda şi continuu a fi patriotul Dudincii”: mulţimea de determinative, gradaţia lor patetică spune aici totul) şi calcul pecuniar (la 23 februarie 1955 făcea nu fără oarecare fală următoarea depoziţie: “Salariul mi-i de 1400 de ruble, în plus, 100 % primesc în contul contractului şi stagiului de lucru la pol. În timpul verii, din iunie pînă în octombrie, primit un surplus de 15 % din salar, fiindcă lucrăm fără întrerupere. Putem merge în concediu în fiecare an 24 de zile, ca lucrători fără muncă cu normă, plus 30 de zile conform contractului. În trei ani o dată putem merge, conform contractului, în orice capăt al Uniunii, pe banii întreprinderii”). Iată-l într-un moment de siestă, după ce şi-a pus pantagruelic “pîntecul la cale cu o căldare de macaroane în două cu unt, brînză de Şviţera, cîrnaţ haholesc”, bine asezonate cu o duşcă “de ceai cu apă de Enisei” (“căldarea — zice el în spiritul contabil al lui Maiorescu, din Jurnal — e cu zece copeici mai ieftină ca de la vodocac’kă, adică gratis”), ţinînd condeiul în dreapta, iar în stînga, “o sfoară legată de leagănul unde l-am pus pe Costea, să doarmă, înfăşat cobză”. Cadrul intelectiv! “Pentru a scrie, teoretizează el la 6 mai 1956, într-o scrisoare adresată aceluiaşi Dominte Timonu, îţi trebuie condiţiuni. Fără de condiţiuni poate scrie numai un fanatic al ideii”. Ar putea trece el însuşi drept un asemenea împătimit, deşi scrisul nu-i este tocmai lesnicios: “Scrisul meu e un lucru grozav. Munca silnică din lagăr e mai uşoară decît scrisul, care îţi consumă energia cerebrală, te obsedează, te enervează, te epuizează”. E fericit totuşi cu aceste dificultăţi, chinul de a “potrivi cuvintele” are, lasă a se înţelege, reversul lui de voluptate, a fi “posedat de duhul de a realiza mici piese de bijutier al cuvîntului” presupune o bucurie şi o sărbătoare: “eu nu sînt, din fericire, un meseriaş al cuvîntului, cum aproape mă făcusem redactînd Viaţa Basarabiei”; “dacă n-am inspiraţie, eu nu mă apuc de scris. Rutina aici n-are ce căuta”. Ar cere o asemenea stare de spirit — proaspătă, necontaminată, purificată de reminiscenţe, în fond, cum pare a spune subsidiarul, racordată direct la genuin — şi altora: “Eu am totuşi naivitatea să cred că toţi scriitorii noştri trebuie să sufere de aceeaşi boală de creaţie ca şi mine”. Dacă trecem de aspectul pueril, aceste consideraţii ar trebui privite ca exerciţii de precizare a propriei atitudini auctoriale (scria în acea perioadă “o lucrare, Hîncu”, cerîndu-i fratelui Istoria românilor de Xenopol şi “tot ce se referă la domnia lui Duca-Vodă, inclusiv cronologia”; apoi Cuvinte potrivite şi Les fleurs du mal), iar pe termen lung, nu-i deloc exclus, în vederea unei coerenţe chiar teroretice. Poetul are un remarcabil fler critic şi o concepţie realistă, de exctracţie tolstoiană, ca să-mi reiau termenul, în privinţa prozei. Pe Dominte îl sfătuieşte să scrie “despre ceea ce este, despre mizerie, despre foame, lipsa de lucru”, “nu inventa personaje şi situaţii şi fugi de tendenţiozitate. Fii realist”. Totul e aşadar un pariu cu verosimilitatea: “Principalul e să dai viaţă personajelor”; “Tolstoi de ce se citeşte, Balzac, Şolohov? Fiindcă ei arată viaţa aşa cum n-a fost poate, dar aşa cum a reflectat-o arta lor, rupînd bucăţi din fluviul vieţii”. Lumea romanului trebuie lăsată “să trăiască singură”, orice comentariu e neavenit, “adevărul trebuie să rezulte singur”. Indicaţii de regie sau, mai bine, de proiect narativ: “ai putea invita la o călătorie vreun personaj străin”, “vreun diplomat ori ataşat, ori chiar voiajor american în plimbare după business, care e cu unii şi alţii «bine» şi ţi-ar fi o rudă de departe, să zicem, l-ai putea plimba prin ambele state şi în orice vreme, sub orice pretext”. În fine: “Un roman sincer [autentic în sensul tipizării] e mult mai viabil decît o istorie compusă de un profesor ori de un cîrd de savanţi care fac politică dirijată şi deci istorie strîmbă, cum este istorie Moldovei, de pildă, editată de nişte escroci ştiinţifici, membrii ai Academiei moldoveneşti”. Nu ştiu dacă lui Dominte Timonu schema aceasta i-a folosit, în sine însă ea arată o imaginaţie de constructor şi o capacitate, totodată, de a percepe mecanismele interioare de funcţiune a diegezei. Sînt sfaturi, depotrivă, de critic şi romancier. Să ne amintim că le formula avînd mîna stîngă legată de leagănul copilului…

Oarecum intempestiv, scrisorile dislocă prespectiva pe cale de a se canoniza asupra exilului său. Nu e sigur dacă poetul ar fi primit rangul de crucificat fără zîmbet, amuzat de o fină discrepanţă. De la un moment dat încoace, cum decurge chiar din scrisori, a avut libertatea de a opta (“Eu de plecat pot pleca, unde m-or duce ochii” sau, în altă parte, “Eu încă din 1948 pot pleca în Moldova. Eu n-am nici o restricţie, afară de aceea că trebuie să-mi iau domiciliul la 100 km de la graniţele oraşelor mari”), dar a preferat să rămînă, cred că întîi de toate din raţiuni pecuniare, deloc neglijabile cînd ai o familie numeroasă ca cea pe care şi-a întemeiat-o poetul; nu în zadar, înşirîndu-i lui Dominte (scrisoarea din 6 mai 1956) cîteva dintre motivele hotărîtoare în acest sens, trece “existenţa asigurată” înaintea “monumentului literaturii mele”. Simpla inerţie (“m-am deprins ca măgarul cu samarul să trăiesc la pol”) sau confortul psihologic (“De mine nu vă temeţi, mă simt ca acasă, şi mai departe de pol nu au unde mă trimite în caz de ceva”), fără a li se ştirbi din importanţă (cineva care a fost condamnat, sub Stalin, la 25 de ani de lagăr îmi spunea lucruri asemănătoare: dovadă că siguranţa pe care victima o încearcă, de la un timp, în epicentrul ororii nu e un joc de cuvinte; n-a găsit oare Druţă la Moscova — unde măcar teoretic aerul trebuia să fie mai îmbîcsit — mai multă libertate decît în Chişinăul periferic imperiului?), sînt complementare în cazul de faţă. Nu în ultimul rînd, de Dudinka se leagă un proiect literar (sau mai multe), ea se arată propice contemplaţiei, este un loc în care poetul îşi simte mai bine identitatea; astfel încît exilul devine din acea clipă benevol, asumat: “Locurile pustii, austere, care nu impresionează cu nimic, îmi dau putinţă să mă afund în contemplarea propriilor închipuiri”. În plus, nicăieri acasă din poezia de altă, din măreţia care îi smulgea odinioară chiote de triumf. Basarabia e acum “o văduvă băjenită prin furtună în căutarea scăpării”, e “aidoma unei turme de oi, păstorită de lupi”; prin dumbrăvile ei migrează coţofenele şi ce tristeţe cronicărească te cuprinde “să vezi măgarii mai ales, cum rîcîie şi rîgîie îmbuibaţi de roadele bietei Moldove şi cum se răţoiesc medaliaţi pe trotuarele pe care ne plimbam odinioară, noi, bieţii anexaţi la Patrie”… Poetul şi-a vizitat într-un rînd (cînd anume? — nici o notă de subsol nu ne spune) baştina şi s-a ales cu o decepţie dureroasă: “Pînă a fi în Basarabia, mă chinuia dorul de ţară, dar cînd am fost şi am găsit-o aşa cum ţi-am scris — parcă am primit un duş rece şi focul ce mă mistuia s-a spuzit”. Prieteni de tinereţe (Nica, Sargeţiu, Istru, Meniuc) abdicaţi, cocoşaţi de servitute, în căutare de aranjamente (“Mi-e perfect egal ce politică fac pentru a mînca o mai mare porţie de mămăligă. Pe mine mă interesează, ca scriitor, ce pot să dea ei literaturii basarabene, valabil pentru posteritate. Şi mă îndurerează că se bat cu lingurile ca nişte calici, cînd nu e vorba de momentul de faţă, ci de literatura norodului nostru”) şi impostori înfumuraţi, profanînd în “colb de cronici” (“Moldovenii noştri, Barski, Kornfeld, Averbuh, Iţic, Ştrul şi alţi feciori de-ai lui moş Gheorghe, după ce s-au ridicat la rangul de «noi dija sîntem clasicii Mold. SSR», i-au recrutat în rîndurile lor pe Eminescu (vici) şi Alecsandri, pe Negruzzi şi Creangă. Fireşte, ei nu recunosc în Eminescu autorul poeziei care începe cu «De la Nistru pîn’ la Tisa / Tot românul plînsu-mi-sa / Că nu mai poate străbate / De-atîta străinătate», şi Creangă e bun, minus Nichifor Coţcarul. Dar ce au comun cu Alecsandri şi Negruzzi, numai partidul poate să-i înţeleagă! Dar să vezi cum i-au tuns, rasa şi frezat, «a la moujik», de să nu le fie deochi!”)…

O remarcă între altele, scăpată în acest sens, oarecum uzual, fără accentul gravităţii, mi se pare genială în intuiţia ei, tulburător de profetică, putînd figura în memoriile — vai, doar ipotetice de-acum înainte — celor care au străbătut prin infernul perioadei; cuvinte ce rezumă şi explică atîtea şi atîtea rateuri, atîtea bovarisme: “în Basarabia m-aş mărunţi”. Cum scenariul e scris demult, ba s-a turnat şi pelicula, cuvintele acestea se citesc, azi, ca un avertisment…

De mare utilitate pentru istoriografia literară, Scrisorile din Gulag ale lui Nicolai Costenco ne revelează mai profund decît opera — deviată de la liniamentele ei originare şi în fond, se poate spune, blocată în proiect — spiritul poetului: un justiţiar donquijotizînd în vremuri ostile.

_________

*Nicolai Costenco, Din bezna temniţei (scrisori din Gulag), Editura Arc, Chişinău, 2004