Despre fiziologia corectitudinii

Acu’, ce să mai dzic, cetitori din toate apartamentele, cantinele şi terasele ăstei urbe hotărîtă de ceruri să stea cu… vorba aia din people (n-o mai citez, fiindcă părţile dorsale se regăsesc amănunţit în atlasul de anatomie, ca să nu mai spun că vă stau diurn la discreţie, numai dacă nu vi-i mîna ruptă) între lumea cu scaun la cap şi cea cu fracţiune majoritară în parlament; între bunul-simţ şi bovarismul deşănţat; iar dacă nu am fost explicit – între urmaşii urmaşilor coanei Chiriţa (care-l votează pe Valoghea, bien siur) şi cei ai Madame de Stael (cu bucuria şi confortul Shengen plus străzi pavate şi copaci netăiaţi în centrul civic, uăi Dimon). Degeaba ne ruşinează pe noi profesorii de română, editorii şi cronicarii literari cum că nu ne-ar păsa de lectură, că am abandonat, vezi mata, cartea în favoarea TVM-ului, preferîndu-l pe Stepaniuk lui Dostoievski (Fiodor Mihailovici). Aş! Şetim, şi încă cum! Că doar acest languros şi chemător apelativ – Emmanuelle – nu se trage de la Grăchina, Joiana ori, iartă-mă, Doamne, de la Liusea! Nici de la Nadejda Constantinovna, după cum nici de la Rosa Luxemburg, uşoară să le fie lespedea Manifestului… Şi nici nu era scris (oh, de asta să fiţi domniile voastre siguri!) pe turelele tancurilor, prin patruzecii veacului trecut, cînd veniră muscalii să ne fericească cu chipul lor isteţ de vodcari profesionişti. Cu alte cuvinte, ne-a sosit nu pe cale de partid (ca mai tot ce avem la ora actuală, inclusiv anumite guri – dulci! – din opoziţie), ci pe drum livresc, datorită nestăvilitului nostru nesaţ de a cunoaşte valorile universale. Să nu vă aud că exagerez ori că mă joc de luatul peste picior: sînt foarte serios şi chiar grav acum cînd, după o istovitoare exegeză, am dedus că şi cel ce a comandat, şi cel care a dat cu bidineaua (vezi imaginea) fost-au profund marcaţi de celebrul roman omonim al thailandezei Emmanuelle Arsan (apărut clandestin în 1959 şi fiind, atunci, interzis în librării şi considerat ca unul cît se poate de scandalos, deşi, vai, avînd în vedere „progresele” în materie de alcov, e aproape un fel de Scufiţă roşie). Le-o hi căzut tipa (mă refer la protagonistă, aia de face şi acum minuni în paginile cărţii) tronc la inimă, mă gîndesc, d’aia i-au înveşnicit numele – mă rog, chestie psihanalizabilă şi lesne de înţeles între noi, băieţii. Numai că, dragi Romeo & Casanova, denumirea toridului vostru obiect erotic se ortografiază niţel altfel: Emmanuelle. Nu-i o treabă chiar de principiu, nu vă speriaţi, dar cîteodată, ascultaţi ce zice tata, şi corectitudinea exprimării poate stimula erec… (continuarea în roman, fireşte).